GSF71 banner01-650

 

          – A tras mult! Dar a murit până la urmă!

          Mă uit cu atenţie la faţa zbârcită cam de la nivelul ombilicului meu, căutând să surprind o cât de vagă urmă de compătimire, de minim regret în faţa dramei pe care se pregăteşte să mi-o descrie. În mod foarte amănunţit, după cum îi arată ochii bulbucaţi şi buzele pe care şi le umezeşte din abundenţă, pregătindu-le pentru o şarjă verbală.

          Cerule mare! Am sperat mereu – şi voi spera până voi părăsi această realitate… – că umanitatea înseamnă mai mult decât o simplă piatră, decât un virus inconştient. Dar se vede că mai avem cale lungă până la desprinderea marii majorităţi de un asemenea stadiu de evoluţie primitivă şi inconştientă a universului. Conştiinţa pare încă un lux şi pentru Marele Ceasornicar…

          – Cum, Doamne, iartă-mă…

          Nu apuc să-mi exprim nedumerirea pentru dispariţia prematură şi fulgerătoare a tânărului primar al localităţii. Molfăindu-şi limba cu unicul dinte înfipt aproximativ în centrul gingiei superioare, vrăjitoarea se dezlănţuie într-un torent de cuvinte, plescăituri şi şuierături. Cred că m-a pândit ceva vreme să mă prindă exact la ieşirea din casă.

          – Daaa! O gripă, domnule Faraday… Una rea.

          Mă fixează încruntată:

          – Tare rea! Nimeni nu scapă! Îţi spun şi cum se numeşte. Ăăă… Cum îi zice, domnule!? Mi-a spus Rita Becham…

          Mijeşte ochii încurcată în spatele sifoanelor pe care, probabil, le numeşte ochelari:

          – O denumire ciudată… ăăă… n-am ţinut-o minte!

          Se vede clar că lapsusul ce i-a frânat tirada o supără amarnic, făcând-o să nu mai pară atât de convingătoare pe cât pretinde. Cu reflexul unei bârfitoare profesioniste, fandează însă lateral şi iese din clinci: se uită la mine cu reproş, căutându-mi un punct slab. Îl găseşte imediat: un gol în bagajul meu de cunoştinţe, ce mă face să arăt nedumerit.

          – Domnişoara Becham… de la Sweet fingers! îmi face cu ochiul, complice.

          După ce a depăşit momentul dificil, revine în forţă la relatarea iniţială:

          – Nu se ştie de unde a luat virusul. Se spune că umbla pe unde nu trebuie… cu cine nu trebuie…

          – Nu mai spuneţi! sar eu.

          Nu sunt deloc atât de uimit pe cât par. Nu mă interesează câtuşi de puţin astfel de evenimente. Încerc doar să fiu politicos cu venerabila mea vecină, doamna Swansson. Pentru vârsta matusalemică şi pentru tot efortul depus de aceasta, mă simt dator măcar să mimez interesul. Sunt în mare întârziere, iar astfel de bârfe macabre mă duc foarte repede spre limita răbdării; dar rezist cu stoicism şi cu credinţa că undeva, „sus”, mi se contabilizează acest sacrificiu suprem.

          Minutele trec… Din torentul informaţional dezlănţuit în faţa mea prind să înţeleg că, de fapt, onorabilul nostru primar a decedat nu de o „gripă rea”, ci de complicaţiile ce însoţesc cumplitul sindrom imunodeficitar provocat de… nu mai puţin onorabilul virus al secolului XX, HIV, „recompensat” cu premiul Nobel pentru meritul de a contribui la stăvilirea exploziei demografice pe Terra. Cota cea mai mare o are ipoteza că frumosul primar a intersectat pe „orbita” sa o micuţă „stea” purtătoare a celebrului virus ce afectează principala barieră în calea agresiunii mediului nostru exterior: sistemul imunitar.

          Ca om de ştiinţă nu cred în minuni. Şi nici în coincidenţe… Dar, de acum, la una din cele două credinţe va trebui să renunţ. Pentru că brusca apariţie a străbunică-mii îmi salvează ziua. De cum dă cu ochii de aceasta, doamna Swansson face stânga-mprejur şi mă abandonează pe trotuar, chiar în mijlocul unei fraze. Încerca să mă iniţieze în tainele normativelor ce stabilesc dimensiunile legale ale coşciugului pe care va trebui să-l comande soţia proaspătului defunct.

          – Ce voia hodoroaga aia, Ben?

          Străbunica nu aşteptă să-i răspund. Cu un gest ferm, dar de aleasă cochetărie, îşi aranjă o imaginară asimetrie a pălăriei mov, asortată de minune cu deux-pieces-ul galben ca lămâia. Îşi continuă drumul, fără să se oprească, lăsându-mă cu gura căscată de uimire şi admiraţie. Este de notorietate ura organică a celor două ce-şi disputau de aproape un secol supremaţia informaţională a străzii; dar nu am bănuit până acum că repulsia dintre acestea este mai puternică decât interacţiunea nucleară tare dintre doi protoni, ajunşi unul în secţiunea de împrăştiere a celuilalt…

         

          ♣

         

          Îmi este tot mai clar că ziua aceasta nu este una din cele faste pentru existenţa mea măruntă şi efemeră… După episodul de dimineaţă, nervii mei pretensionaţi sunt supuşi la o încercare mult mai mare. De cum intru în laborator, Vhala mă ia în primire. Cu engleza lui stâlcită, doctorandul mă informează impersonal că, în urma articolului din Reflector, adjunctul institutului a propus ca finanţarea proiectului Graviwave să fie întreruptă. Cineva care nu l-ar cunoaşte pe filipinezul meu, într-un asemenea moment i-ar strivi faţa asta triumfală de cel mai apropiat perete! Orice s-ar întâmpla, imediat ce vede pe cineva, mărunţelul beleşte nişte dinţi cât fasolea mexicană, chiar dacă îi aduce la cunoştinţă interlocutorului sentinţa de condamnare la moarte. Ceea ce, în cazul meu, nu este departe de prezentul în desfăşurare…

          – Ai articolul? întreb scurt.

          De parcă îmi citise gândurile, duce mâna la spate ca pistolarii din filmele western, scoate ziarul din buzunar şi mi-l întinde. Mă arunc pe un scaun şi, aşa cum sunt, cu geanta în braţe, devorez cu furie articolul:

         

          „Zilele acestea se apropie de final o prima etapă a anchetei jurnalistice pe care reporterii de investigaţie o întreprind sub numele deja familiar cititorilor fideli: BANII NOŞTRI. Săptămâna trecută v-am prezentat cum, la cererea cunoscutului entomolog, doctor Leonard Pukcic, impozitele şi taxele plătite de noi se vaporizează sistematic pe achiziţia „importantelor” şi incredibil de scumpelor dispozitive de monitorizare a ploşniţei etiopiene, „monstrul” milimetric care – vai! – a invadat jardinierele cu muşcate ale greu încercatelor gospodine din regiune. În această săptămână suntem în măsură să vă prezentăm o altă „importantă” investiţie decisă de mai bine de cinci ani de cei ce ne conduc, mai mult sau mai puţin păcăliţi de vorbele sofisticate ale unor… hmm… mari savanţi.

          Da, stimaţi cetăţeni, tot pe banii noştri, ai contribuabililor care muncesc de dimineaţă până seara, Institute for Exotic Studies – aflat în subordinea Regional Authority for Research and Technology – finanţează cu sume de-a dreptul „exotice” tot felul de fantezii, catalogate pompos ca proiecte de cercetare. Fantezii fără vreo speranţă de finalitate. Cu atât mai puţin vreo speranţă de a aduce vreun beneficiu material cât de mic – sau măcar moral – comunităţii noastre.

          L-am întrebat pe Directorul Institutului, domnul Thi Bam Tuyet Dang, de ce se insistă de decenii pe cheltuirea inutilă a unor fonduri care ar putea avea o destinaţie previzibilă, cu mult mai utilă. Avem exemplul bine-cunoscut al extinderii adăposturilor destinate animalelor fără stăpân. Proiectul trenează de peste doi ani; ni se spune continuu că nu există disponibilităţi financiare. Or, în tot acest timp, în care marii savanţi huzuresc şi se plimbă pe banii contribuabililor, bietele animale stau înghesuite în locaţii umilitoare. Umilitoare pentru animale, dar mai ales pentru specia umană.

          Mărturisim că răspunsul domnului Director a siderat întreaga redacţie. Am aflat de la acesta că, întocmai ca în toate marile institute de cercetare din lume, un procent de reuşită de 1:10 din proiectele de cercetare dezvoltate este considerat foarte bun. Ce înseamnă reuşită!? Am întrebat şi noi. Este vorba despre acele idei care se confirmă într-un final imposibil de prevăzut, generând apoi dispozitive şi tehnologii care, prin profiturile directe şi indirecte, prin locurile de muncă pe care le generează, fac neglijabil întregul efort anterior. Restul de nouă din zece proiecte pot fi considerate, aşadar, bani aruncaţi pe fereastră!

          În acord cu toate principiile eticii, moralei şi cu cele constituţionale, am plecat în următoarea noastră anchetă jurnalistică, de la premisa de nevinovăţie. Am considerat că, din varii motive, munca de cercetare implică un coeficient de certitudine foarte mic, o idee fiind o străfulgerare de moment, la fel de greu de preconizat ca şi producerea unui fulger real. Dar, fără a fi nevoie să cunoaştem complicatele ecuaţii ale electricităţii, ştim cu toţii că niciodată un fulger nu se produce când este cer senin… Veţi vedea în continuare ce vrem să spunem cu asta!

          Aşadar, de bună credinţă, în baza normelor legale ce reglementează dreptul nostru de a fi informaţi în legătură cu cheltuirea oricărui bănuţ public, am cerut să ni se prezinte proiectul de cercetare cel mai vechi şi cu finanţarea cea mai consistentă. Aşa am aflat că se numeşte Graviwave, acronimul sugerând şi obiectivul acestuia: punerea în evidenţă a undelor gravitaţionale şi, în consecinţă, pe baza dezvoltării ulterioare a tehnicilor de ecranare a acestora – similar bine-cunoscutelor unde electromagnetice – dezvoltarea unor tehnologii de deplasare antigravitaţională. Am notat exact cuvintele cu care doctorul Phyram Shanthraj, preşedintele Scientific Commitee (structura Senatului Institutului care stabileşte criteriile de finanţare a proiectelor de cercetare şi supune votului plenului direcţiile de investiţii), ne-a descris acest proiect. La fel cum am notat şi suma alocată proiectului: nu o putem face publică, pentru că reprezintă un secret de stat, dar numărul de zerouri ne îndreptăţeşte să o plasăm în categoria celor aberante. Ca să nu spunem că ordinul de mărime justifică şi apariţia unor mici bănuieli asupra unor posibile practici neortodoxe…

          Dar chiar dacă nu suntem specialişti în vreun domeniu ştiinţific, credem că putem judeca situaţia prin prisma unor realităţi de nezdruncinat: toate marile laboratoare ale lumii au renunţat de decenii bune să mai caute undele gravitaţionale, postulându-se inexistenţa acestora. O mare dificultate a teoriei lui Einstein, după cum ne-am informat din articolele de popularizare. Or, în micuţul său laborator, profesorul Faraday sfidează întreaga comunitate ştiinţifică mondială şi se încăpăţânează să caute aceste unde fantomatice. Desigur… pe banii noştri! Profesorul vă este cunoscut, fiind singura personalitate locală laureată a premiului Nobel. Dar credem că meritele sale ştiinţifice n-ar trebui să cântărească atât de mult încât să se risipească sume uriaşe pe o asemenea vânătoare de vrăjitoare.

          Atragem atenţia…”

         

          Am senzaţia că mă sufoc. Mototolesc fiţuica şi o arunc cu furie la gunoi. Reculul gestului meu era cât pe ce să mă răstoarne cu tot cu scaun. Vhala se uită întrebător la mine, cerând aprobarea tacită de a recupera şi reface „documentul” din coş. Îi opresc avântul cu o privire mai mult decât semnificativă… Nu mă pot opri să nu gândesc cu voce tare, lăsând astfel deoparte limbajul academic:

          – Dacă asemenea imbecili – mai mult ca sigur foşti corijenţi şi repetenţi, după câte inepţii debitează – au ajuns să judece munca noastră, a celor ce nu avem somn, care ne prăjim creierul zi şi noapte pentru a scormoni după secretele naturii în avantajul strict al… „contribuabililor”, înseamnă că sfârşitul omenirii nu este departe. Dacă proiectul lărgirii adăpostului pentru animale – abandonate pe străzi de imbecili şi mai mari! – are prioritate înaintea lui Graviwave, putem de acum să ne oferim ca muncitori la salubritate…

          Explozia nervoasă m-a mai „descărcat”. Mă ridic cu lehamite de pe scaun şi dau să mă îndrept spre ieşire, cu intenţia de a urca la staff-ul institutului să iau pulsul. Criza provocată de presiunea mediatică este, de multe ori, una fatală. Nu pentru noi, ci tocmai pentru cei ce o generează: pentru societate… Istoria ne arată că toate structurile sociale care au cedat presiunii maselor s-au autodistrus rapid sub propria uniformizare.

          Dar, pe neaşteptate, aceeaşi presiune declanşează în creierul meu un scurt-circuit care mă încremeneşte. Membrii conducerii institutului, ca şi „iluştrii” jurnalişti de investigaţie, sunt indivizi care au o cu totul altă structură mentală. Ca urmare, orice dialog cu aceştia este sortit eşecului. Fiecare gândim, emitem şi recepţionăm semnale de natură diferită. Ca să ne înţelegem, ne-ar trebui un dispozitiv de… traducere, unul care să transforme toate aceste semnale diferite într-unele cu o structură unică, pe care să o percepem cu toţii. Una fundamentală! Elementară!

          Da, asta este!!! Am fost orb! Am căutat întreaga viaţa semnale gravitaţionale doar printre cele pe care eu le pot percepe. Eu şi instrumentele mele construite „după chipul şi asemănarea mea”. În timp ce toate aveau o altă natură… Ca şi cum am fi încercat să auzim undele electromagnetice direct cu urechea sau cu instrumente clasice de recepţie a undelor acustice.

          Brusc, parcă mi s-a ridicat de pe ochi nu un văl, ci o întreagă plapumă. Cât timp şi efort cheltuite fără nici un rost de omenire! Acum văd atât de clar totul! Semnalele gravitaţionale, schema completă a dispozitivului de „traducere” a acestora în semnale electromagnetice… Şi, mai de parte, de ce nu, în semnale acustice!

          Universul s-a deschis înaintea mea! Şi, aşa cum ne-a obişnuit, este atât de simplu!

          Pentru prima dată de când îl ştiu, Vhala nu zâmbeşte. Se uită la mine cu o privire tâmpă. Eu sunt acum cel cu mimica victorioasă, deşi, cu numai o secundă înainte, părea că suntem pe buza prăpastiei. Nu mai am nevoie de nicio finanţare! Am în laborator tot ce-mi trebuie să-mi finalizez proiectul, să-mi materializez visul. În câteva zile voi „vorbi” cu asteroizii, cu planetele, cu Soarele, cu stelele… O voi „asculta” pe venerabila noastră galaxie, bârfind cu vecinele ei planturoase. Voi da dispozitivul mai încet la strigătele îndepărtate ale supernovelor, ori la tânguielile quasarilor şi stelelor neutronice. Ori chiar îl voi închide la urletele de durere ale găurilor negre. Mă văd deja adormind pe simfonia suavă a vidului, întreruptă când şi când de şuieratul rece al norului lui Oort, şi trezindu-mă pe ciripitul cometelor sau pe gânguritul giganticelor gazoase. Seara voi răsfoi o carte în timp ce, în surdină, sistem binar de stele va interpreta un duet…

          Oare cum va suna vocea Marelui Atractor!?

         

          ♣

         

          – A tras mult! Dar a murit până la urmă!

          Bătrâna cea roşie şi zgribulită părea dintr-o dată foarte, foarte… înfierbântată. În singurătatea ei, avea rar ocazia să schimbe o vorbă cu cineva. Acum, după o perioadă de tăcere destul de lungă, perspectiva unei mici bârfe o agita din toate mădularele. Tânăra zdravănă ce se învârtea maiestuos pe lângă ea, la fel de îmbujorată, părea impasibilă la toate cele ce se petreceau în jur. La ultimele vorbe, avu însă o scurtă tresărire. Un frison o scutură şi pe aceasta, abia perceptibil:

          – Nu se poate!

          Tăcu câteva clipe. Parcă un moment de reculegere.

          – Cum s-a întâmplat, dragă?

          Mulţumită că a reuşit să stârnească interesul partenerei sale, bătrâna parcă se trase puţin mai aproape. Tonul îi căpătă valenţe conspirative:

          – S-a îmbolnăvit. Infectată cu noul virus PIV! Cred că ai auzit de el.

          – Vai! Sigur că am auzit! sări tânăra îngrozită. Parcă i se mai spune şi… OM!

          O întreagă furtună ameninţa să se pornească. Tânăra privea cu disperare către puzderia de micuţi care se zbenguiau vioi în apropierea sa – doar patru-cinci ce erau mai răsăriţi… – gândind probabil la ameninţarea care plana de acum asupra viitorului acestora.

          – Dar… nu pot… nu înţeleg! Cum a ajuns până la noi!? De unde l-a luat Phanty!? Şi cum de s-a dus aşa de repede!? Că doar ce ne-am întâlnit acum câteva perioade! Arăta superb! Chiar avea planuri mari; voia să-şi facă şi ea o familie ca mine. Poate chiar mai numeroasă.

          Partenera vârstnică plusă imediat, vizibil satisfăcută de reacţia pe care o declanşase:

          – Boala asta nouă este tare ciudată, cu o evoluţie înşelătoare şi rapidă. Zice că la început îţi dă o stare plăcută. Începi să ai un adânc sentiment de mulţumire, să te simţi foarte utilă şi deosebită faţă de toţi ceilalţi. Pare că ţi-ai aflat rostul pe lume. Arăţi din ce în ce mai bine. Dar, în tot acest timp boala înaintează cu perfidie şi inteligenţă. Tot sistemul imunitar slăbeşte pe nesimţite. Când realizezi ce ţi se întâmplă, este deja prea târziu. Încerci să distrugi virusul – pe care până acum îl considerai o binefacere, un dar divin – dar nu mai poţi. Degeaba îţi măreşti temperatura, degeaba creşti nivelul lichidelor, degeaba te scuturi… Se adaptează şi se multiplică cu o viteză incredibilă! Fiecare nouă generaţie este diferită de cea anterioară – ceea ce face imposibilă crearea unui vaccin – şi tot mai numeroasă şi mai perfecţionată. Nu mai ai nici puterea şi nici energia să te mai însănătoşeşti.

          Şi ca oricăre virus, evoluţia OM-ului se desfăşoară orbeşte. Se înmulţesc fără nicio limită şi consumă organismul din care se hrănesc, fără a fi conştienţi că vor muri odată cu acesta după ce consumul va depăşi capacitatea de regenerare… Te stingi încet, pustiită, sau, mai rău, te dezintegrezi după ce, nu se ştie cum şi din ce motiv, aceste virusuri ciudate, ajunse în stadiu final de dezvoltare, îţi descătuşează brusc propria-ţi energie. Practic, explodezi!

          Făcu o scurtă pauză, pentru a da mai multă greutate următoarei imagini apocaliptice:

          – Şi asta s-a întâmplat şi cu prietena noastră. Ceea ce se vede între noi sunt rămăşiţele lui Phanty. Nu au apucat să se împrăştie prea mult…

          Marte, bătrâna roşiatică, tăcea acum. Savura cu o satisfacţie diabolică efectul vorbelor sale asupra lui Jupiter – noua sa vecină acum, după ce Phanton nu mai era decât un câmp de nisip şi pietre îngheţate. Între timp, îşi pregătea… lovitura de graţie. Care veni într-un târziu, când uriaşa gazoasă roşie, ce aspira încă la statutul de companion al Soarelui, începuse să se îndepărteze, năucită de toate câte aflase:

          – Auzi, tu ştii cea mai tare chestie? strigă după ea. Terra este şi ea infectată!

          Adăugă apoi încet, întorcându-şi privirea cu tristeţe către frumoasa albastră, ce abia se distingea undeva, departe:

          – Biata de ea…

 

Wilhelm von Paul

Wilhelm von Paul

Mircea Bărbuceanu s-a născut pe 17 martie 1969 în Piteşti. Este profesor de fizică la Universitatea din Piteşti, traseul către această meserie fiind aproximativ liniar şi continuu: liceul de matematică-fizică Nicolae Bălcescu Piteşti (Brătianu, din anii ’90), Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti, doctor în Ştiinţe Inginereşti. Testând diverse metode pentru a penetra scutul mental al studenţilor epocii Facebook, începând din 2012 are ideea de a apela la literatura SF, de a ascunde cunoştinţe ştiinţifice serioase într-un „ambalaj” frumos, care să păcălească bariera ridicată în faţa rigidităţii unei prezentări academice. „Ca un medicament! şi-a spus. Amărăciunea substanţei active este disimulată de substanţe de adaos, cu gusturi şi culori atrăgătoare. Doar aşa putem să înghiţim amarul medicament, spre binele nostru...”. Prima lucrare „serioasă” apare în 2013, în Nautilus: nuvela Magalhaes 2519 – Corabia. Apar apoi succesiv încă patru părţi (Vortexul, Transfonul, Jocul Timpului şi Compromisul), care conturează primul ciclu al unei călători în „jurul” Universului, începută la exact un mileniu după cea a lui Magellan în „jurul lumii”. Urmează nuvela „Experiment crucial”, publicată, de asemenea, de Nautilus, inspirată de isteria neo-caragialescă a sfârşitului lumii în 21.12.2012. Mai recent, începând cu numărul din noiembrie 2014, Nautilus publică nuvela în patru părţi „Cronica experimentului de mâine”, în care este descris un model al nivelului fundamental al universului, fără a face rabat de la acţiune, personaje şi un final palpitant şi neaşteptat. Începe apoi să publice sub pseudonimul actual: Wilhelm von Paul, numele străbunicului matern. Tot Nautilus publică un eseu născut în urma unor discuţii mai pătimaşe cu colegi universitari („Cui i-e frică de… Scriitorul de Sf?” – decembrie 2014), o scurtă nuvelă SF de suflet, Picături de magie, şi o alta care surprinde relaţia complicată dintre fizician, societate şi natură: Cathedralis. Sfârşitul anului 2015 şi începutul lui 2016 marchează şi începutul colaborării cu Gazeta SF, care publică în paginile sale virtuale nuvelele Umbrele din Maglavit (din categoria Sf-caragialesc – premiul lunii) şi ulterior Panaceul (locul al doilea) …

More Posts