Uite că a venit şi vara. Ceea ce inseamnă că eu, din postura de profesor angajat al MECTS ce sunt, m-am trezit cu vreo două luni de timp pe care pot să-l ocup cum am eu chef. Asta înseamnă, în mare parte, prin jocuri şi cărţi, în cantităţi cât mai mari, de preferinţă pe profil Fantasy sau SF. Astfel că am dat comandă de pe Book Depository la vreo 3 volume din seria Dresden Files (o serie de urban fantasy, un sub-gen despre care mi-ar plăcea sa vorbesc dacă îmi dă George voie undeva în viitor) şi am dat iama în periodada de Summer Sales a celor de la Steam (pentru cei care nu stiu, Steamworks e o platform digitală de distribuţie a jocurilor PC, renumită pentru reducerile obscene pe care le fac la produsele lor) de unde am achiziţionat imediat Fallout 3 + New Vegas, S.T.A.L.K.E.R. si Metro 2033. Toate jocuri care tratează tema post-apocalipsei (mai puţin STALKER, dar tematica e asemănătoare), fiecare într-un mod distinct, şi cu gust diferit. Unii s-ar putea întreba de ce vorbesc despre joace la o revistă serioasă de SF&F. Ei, în cazul în care nu ştiţi că în plin avânt al secolului XXI jocurile video şi-au luat locul în rândul artelor ca poveşti interactive, cu la fel de multă relevanţă ca, sa zicem, o carte bună, v-aş ruga să contactaţi cercurile ştiinţifice competente, întrucât sigur vor fi interesaţi să afle cum aţi reuţit să respiraţi pe Marte.

Nu, nu vreau să vă sperii de tot, articolul de faţă nu se vrea o recenzie de joc. Lucrul depre care vreau eu să vorbesc este tematica, povestea, şi atmosfera din respectivele bucăţi de artă contemporană. Şi, ca o adiţie interesantă, despre cum viziunea asupra lumii după ce totul s-a dus naibii reflectă spiritul occidental, respective răsăritean. Prin răsăritean, nu mă refer la prietenii noştri din estul indepărtat, care probabil in cazul unei apocalypse nucleare vor avea un scut impenetrabil construit, sau îşi vor face seppuku pentru că nu l-au terminat la timp şi şi-au făcut de ruşine strămoşii. Prin răsăritean mă refer la prietenii noştri cunoscuţi pentru tancuri şi vodka. Şi da, oameni buni, sunt diferenţe, şi încă destul de mari.

Să începem cu seria Fallout. Ajunsă deja la o vârstă oarecum venerabilă, seria Fallout spune povestea continentului American după ce un război nuclear a devastat planeta. Suprvieţuitorii au scăpat de focurile nucleare refugiindu-se în nişte buncăre (vaults) create special pentru acest scop, unde lumea s-a ascuns din timp când a devenit evident că degetul care sta pe lânga butonul roşu a început să aibă mâncărimi. Dintr-un astfel de Vault iese şi protagonistul (sau mai bine zis, protagoniştii), care începe o călătorie printr-o lume cu totul străină, atât lui, cât şi nouă ca jucători. Seria în sine îşi trage o mare parte din insiraţie de la Mad Max, seria cinematografică pe aceeaşi temă, însă fără a fura secţiuni întregi şi împachetând totul într-un ambalaj nou. După ce am trecut prin toate poveştile pe care seria le avea de oferit, primul lucru care mi-a venit în minte a fost: mă, dar asta-i povestea despre cucerirea Vestului Sălbatic. Avem un continent neiertător, plin de pericole, iar oamenii trăiesc în aşezăminte unde smulg traiul din mâinile pământului cu efort, dar sigur şi efficient. Protagonistul în sine e un fel de lone ranger care merge de la orăşel la orăşel, ajutând pe cine şi cum poate, dând prin crâşme şi intrând în cârdăşie cu tot felul de personaje dubioase. Situaţia asta a devenit evident şi celor de la alianţa Bethesda-Obsidian (care nu sunt producătorii originali, ci au preluat drepturile de la defunctul Interplay) care au mers cu totul pe ruta asta, astfel în cât ultimul din serie e de-a dreptul Wild West, cu tot cu Rangeri, palarii de cowboy, pistoale revolver şi crâşme plus cazinouri. Al doilea gând pe care l-am avut e că umanitatea o duce surpinzător de bine dupe ce îi expiră garanţia. Un sistem monetar bazat pe capace de la sticle de Coca-Cola şi-a făcut loc deja în societate, iar lumea e plină de facţiuni noi şi vechi, avem familii mafiote care încearcă să se impună, grupări de oameni de ştiinţă, chiar şi o mare parte a armatei si vechiului guvern mai sunt prin zonă şi o duc bine-mersi, cu preşedinte cu tot. Fallout: New Vegas face chiar trecerea de la post-apocalipsă la post-post-apocalipsă, cu un tânăr guvern al Noii Californii, care are armata lui, şi trece la îmblânzirea totală şi irevocabilă a acestui nou Vest Sălbatic, plantând seminţele unui nou război de secesiune. Ruinele vechii civilizaţii sunt încă utile, deci, iar spiritual uman face ce ştie mai bine: se adaptează şi merge frumos mai departe. Să nu mă înţelegeţi greşit: lumea e în continuare o ruină, iar ororile vechiului război încă se văd ( un capitol din New Vegas în care mă plimbam print-o gară mică, cu ruinele unui singur tren a fost surpinzător de melancholic şi de trist). Dar ideea asta foarte “americană” că nici apocalispa nu-i în stare să doboare spiritul uman transpiră prin fiecare por, dând mesajului un aspect dualist: pe de o parte, ororarea morţii civilizaţiei, pe de alta, rezistenţa omului, care reuşeşte să cucerească sfârşitul. Deci nu prea contează cât de tare p dăm în bară, că tot ieşim deasupra în cele din urmă. În stil Wild West, cu pistoale, băutură şi capace de Coca-Cola.

Alternativa rusă pe care mi-am bazat articolul e ea însăşi bazată pe o carte de Dmitry Glukhovsky, căreia îi şi poartă numele: Metro 2033, pe care nu am reuşit încă să o citesc, deoarece rusa e o limbă complet extraterestră pentru mine, iar de varianta tradusă în engleză am auzit abia acum, după ce am rămas fără bani. Seria porneşte tot de la premiza unui război nuclear (alternative noastră preferată de a ne extermina, din câte se pare),de data asta neanunţat, fără buncăre, iar puţinii supraviţuitori s-au refugiat în staţiile de metrou (de unde şi titlul). Şi cam aici se termină similarităţile. Spre deosebire de tonul optimist din produsele occidentale, aici veziunea este una cu mult mai nihilistă. Umanitatea nu doar se chinuie să supraviţiuască, ci se află chiar pe marginea abisului, gata să cadă, consecinţele greşelilor fiind copleşitoare. Metroul e claustrofobic, mizerabil si aglomerat, iar fiecare trăieşte cum poate. De revenit la suprafaţă, nici nu se pune problema.  Ruinele Moscovei sunt absolut neiertătoare, populate de orori aduse de război, mutanţi, şi fără aer respirabil. Singurii care se încumetă să iasă la suprafaţă sunt aşa-zişii cercetaşi, supravieţuitori ai Spetsnaz si ai armatei ruse, care explorează ruinele vechii civilzaţii, sau exploratori care ies în căutare de obiecte utile care au supravieţuit focului nuclear. Până şi sistemul monetar reflectă lupta disperată pentru supravieţuire, “banii” fiind aici cartuşe militare, preţuite faţă de cele produse în staţiile de metrou, net inferioare şi ineficiente împotriva mutanţilor care bântuie vechiel tuneluri de cale ferată. Civilizaţia a decăzut cu totul, iar războiul dintre două grupări cu aspiraţii politice (naziştii şi comuniştii) este doar o parodie tristă a conflictelor istorice, o altă încercare a umanităţii de a aduce înapoi gloria apusă. Faţă de umanitatea care se adaptează şi cucereşte în viziunea vestică, cea rusă este una mult mai întunecată, iar întrebarea pe care şi-o pune cititorul este dacă lupta pentru spuravieţuire are într-adevăr sens, sau este doar un ultim spasm al unui organism mort, care încă nu şi-a dat seama. Bine, mai sunt particularităţi ale poveştii pe care nu le-am atins, dar aş ştirbi din plăcerea descoperirii dacă aş face-o. Recomandarea mea e să căutaţi cartea, daca ştiţi rusă sau engleză, sau să luaţi jocul, disponibil pe Steam pentru preţul unei mese la fast-food-ul local.

Aceeaşi viziune foarte gri e preluata de STALKER, inspirat de cartea Picnic la marginea drumului a fraţilor Strugaţki, cu mai puţin nihilism şi mai mult şarm. Aici nu vă spun nimic, ci vă zic la luaţi cartea. Acum.

Aici ar trebui să închei cu o concluzie, doar că nu am una. E vreo viziune superioară? Nu. Recomand să încercaţi ambele. Mai ales că e 2012, si apocalispa e din nou în trend până de Crăciun.