GSF45 banner01-650

          – El era doar un copil, fiul fierarului satului. Era în floarea vârstei și doritor să-și trăiască întreaga viață copilărind. Voia să se aventureze peste tot, să cunoască secretele lumii, să devină un învățat. Era un tânăr cu vise. Ea… era doar o ființă nefericită, rece, uitată. Ea și cei din neamul ei se stingeau mai repede ca focul în ploaie torențială. Aveau nevoie de urmași, dar oamenii îi credeau piază rea și fugeau mâncând pământul din calea lor. Alienne nu era în totalitate umană. Ochii violet puteau pune pe fugă și un filosof al lumii umane, care avea răspuns la toate, în general; pielea îi era de-un gri deschis, aproape strălucitor, iar părul era aproape alb, ca prima ninsoare din lungile nopți de iarnă.

          Copiii mă ascultau uimiți, iar pielea mi s-a înfiorat. De când nu mi se mai acordase o atenție atât de mare?

          Eram profesoară, dar ieșisem la pensie. Nu mai predam de un deceniu, dar oamenii care mă cunoșteau își aduceau copiii sau nepoții acasă la mine.

          Locuiam singură într-o casă uriașă și încăpătoare. Puteam avea grijă de o mulțime de copii – instalasem vreo douăzeci de pătuțuri pliante în sufrageria uriașă, apoi gătisem un fel de mâncare în cea mai mare cratiță pe care o văzusem vreodată. Mă simțisem ca o vrăjitoare cu ceaunul ei, doar că eu nu găteam copiii, ci mâncam cu ei.

          – Ce s-a mai întâmplat, doamnă Robienne? mă întrebă o fetiță cu păr blond, făcând ochii mari către mine.

          Mi-ar fi pătruns în minte cu toții și-ar fi săpat după poveste, până ce ar fi aflat tot ce puteau de la mine. Am zâmbit la acest gând și mi-am permis să chicotesc în sinea mea, dar să-mi afund gândurile într-un colț îndepărtat al minții.

          Fotoliul meu moale părea mai vechi ca niciodată, mai călduros și mai atractiv. M-am cufundat și mai tare, apoi mi-am îndreptat ochii spre tavan și am continuat povestirea:

          – Alienne nu era fericită. Fusese pedepsită de tatăl ei, pentru că încercase să ademenească un om. Era închisă în cea mai întunecată peșteră care există și protejată cu cea mai puternică magie. Nimeni din rasa ei nu putea ajunge la ea, afară de tatăl care o renegase.

         

          

          Apoi m-am cufundat adânc în amintiri.

          Peștera aia fusese ceea ce mă ținuse departe de lume atâta timp. Cu cât stăteam mai mult acolo, departe de semenii mei, cu atât deveneam mai umană, mai albă, părul îmi devenea bălai, iar ochii porneau spre albastru.

          Frumusețea mea nepământeană dispărea, lăsând un gol uriaș în mine. La fel de repede dispărea și magia mea, eclipsată de cea a tatei.

          Am suspinat.

          Dar noroc de curioșii care existau pe lume!

          Peștera-închisoare era adânc ascunsă într-un munte, iar neamurile mele, Uympeeii, nu puteau să ajungă până aici din cauza magiei prea puternice a tatălui meu. Deși eram sigură că nu s-ar fi îngrămădit să mă salveze. Eram frustrată, singură și tristă.

          Dar apoi a venit puiul de fierar. Era un tânăr așa simpatic, cu ochi căprui și păr castaniu. A ajuns până la mine și m-a privit așa de curios, că aproape îmi venea să-l sărut pentru că mă scăpase de-acolo. Rupsese magia pătrunzând curios până în munte.

           Drumul fusese deschis, magia nu mă mai putea ține înăuntru. Ce putea fi mai frumos decât să ai libertate?

          Băiatul se apropie de mine atât de temător, încât îmi venea să râd. Dacă n-ar fi fost uman, aș fi sărit să-l îmbrățișez. Dar nu ar fi rezistat strânsorii, așa că n-am făcut-o.

          – De ce stai aici? mă întrebă privind în jur. Te-ai pierdut?

          Întrebări. Nu mă gândisem la ce să-i spun.

          Am ridicat din umeri și m-am apropiat de el, studiindu-l.

          – A trecut ceva timp de când am văzut o ființă, am articulat încet, temându-mă să nu fiu auzită. Ai văzut pe cineva venind încoace? Mă gândeam că eram supravegheată, dar el a zis că nu și eu am dat din cap mulțumită și am continuat pe nerăsuflate: Trebuie să ne cărăm de-aici. Rudele mele vor descoperi că am dispărut mai repede decât ne-am putea imagina. Pe deasupra, or să-ți dea de urmă și va fi vai de tine.

          Se uită la mine cu ochii mari.

          – Îmi pare bine de cunoștință, spuse pe o voce aspră și acră în același timp.

          M-am uitat chiorâș. Dar apoi mi-am amintit cât de fragile erau sentimentele lor de oameni. Uympeeilor nu le păsa de sentimentele celorlalți, afară de două sau trei persoane care reprezentau o parte din inima lor.

          – Dar ce fel de familie ai tu? mă-ntrebă tânărul și am zâmbit trist. Dar el continuă înainte să pot explica: N-am auzit de niciun om care să dea de urmă altuia, dacă acesta n-a lăsat nici măcar un semn că…

          Dar deja nu-l mai ascultam. Pericolul se apropia de noi mai repede ca orice și am tresărit când bărbatul cu piele cenușie intră în peșteră, purtând cu el un cuțit din aur uympeeian.

          – Ai de gând să pleci undeva? mă întrebă atent și mi-am lins buzele. Așadar, peștera fusese, cu-adevărat, supravegheată.

           Ce putea fi mai plăcut decât să mă lupt, după ce fusesem eliberată fără voie de un puști? Magia mea revenise la normal, nemaifiind copleșită de a tatălui meu.

          M-am năpustit asupra unchiului meu, apucându-i pielea cenușie cu ghearele mele lungi și otrăvite.

          Fiecare avea câte o putere a sa. Se părea că el uitase de a mea.

          Mă privi cu ochii scânteietori, trădându-și singur durerea. Mi-aș fi dorit să fiu lăsată în pace, nimeni să nu cadă victimă luptelor. Dar cu familia asta, niciodată nu era posibil.

          Am oftat dezamăgită când a început să se prefacă în praf și am oftat, aplecându-mă să îi iau mica armă, primită moștenire de la bărbat la bărbat în familia noastră.

          – Au să mă caute mai mulți, i-am spus tânărului și el se apropie, încă privind nesigur către bărbatul care devenea praf.

          – Vai… Dar ciudată familie mai ai! mi-a spus pe un ton oarecum mustrător. Nu ești om, zise, și am suspinat așa tare, încât m-a putut auzi și el. Nu vrei să te ajut să te ascunzi? m-a întrebat atunci, și încă simt cum mi se face pielea de găină.

          Am stat puțin pe gânduri înainte să răspund. Am cântărit în minte posibilitățile de a fi prinsă, apoi mi-am dat seama că nu aveam șanse de scăpare decât dacă acceptam să mă ajute. La urma urmei, el și familia lui ar fi fost doar niște victime.

          Întotdeauna cad victime, nu?

          M-am întors spre el, zâmbind încântată.

          – Ai putea? A dat din cap în semn că da, apoi am continuat să întreb: Ce-i vei spune familiei tale? Unde mă vei ține? Ce vom face dacă vor veni după mine?

          Eram nesigură, bineînțeles. Dar dacă nu riști, nu câștigi. E de când lumea.

          Tânărul se uită la mine și ridică din umeri. Nu părea să aibă răspuns la întrebările mele, dar nici să fie preocupat de ele.

          Iar din punctul meu de vedere, orice era mai bine decât să fiu întemnițată iarăși într-o nenorocită de peșteră.

          Copilul, căci doar astfel îl puteam numi, mă privea cu ochi mari, doritori și înverșunați. Părea… gata să lupte pentru mine? Era comic într-un fel.

          Dar apoi a tunat. Ieșind din peșteră, m-am uitat la cer. O parte era albastră, dar din depărtare se apropia cel mai negru nor pe care-l văzusem vreodată.

          „Asta… e furie pură.”

          Mă neliniștea. M-am întors către băiat zâmbitoare, încercând să nu-l sperii și pe el.

          Mi-am mușcat buzele înainte să încep să vorbesc. Mă privea cu cei mai mari ochi de pe pământ.

          – Hai să mergem, sunt obosită, i-am cerut luându-l de mână. N-a protestat. A avut o tresărire, dar apoi am pornit.

         

          Locuia într-o casă drăguță, undeva la marginea sătucului. Se vedea foarte bine muntele cu peștera în care fusesem închisă și am zâmbit gândindu-mă că nu mai era acolo casa mea.

          – Rob, i-am spus încet, eu voi ieși. Casa trebuie… Am făcut o pauză scurtă, privind în depărtare, la norii negri care se adunau, și am continuat: Trebuie să înconjor casa cu magie.

          S-a uitat cam chiorâș la mine. Și l-am înțeles, fiindcă nu zilnic întâlnești unul din neamul Uympee, care să nu se deosebească de un om și care îți vorbește despre magie, după ce-a scăpat dintr-o peșteră.

          Am surâs îndepărtându-mă.

          În scurtul timp pe care l-am avut ca să duc vrăjile la bun sfârșit, am observat formele norilor. În ei se strânsese furia familiei mele împotriva mea, dezamăgire și dorința lor de a mă pedepsi. Dar aveam un cămin și avusesem timp să exersez magia. Eram protejată.

          Nimic nu poate atinge un Uympee protejat corect de cele mai mari forțe ale sale.

          Am privit către pădure, zâmbind. Mă puteam ascunde acolo, dacă lucrurile luau o turnură neplăcută. Și, cunoscându-i pe cei din familia mea, puteam să spun că orice era posibil.

          Zâmbitoare, m-am întors în casă. Dar atmosfera se schimbase și, pătrunzând în odăița principală, am descoperit și motivul schimbării – familia fierarului era acasă.

          S-au întors cu toții către mine, privindu-mă cercetător, cu ochii mari. De pe fața tatălui lui Rob, fierarul, am dedus că mă recunoaște.

          – Ești… se apucă să zică, dând curs gândurilor mele. Am înclinat din cap, iar el a șovăit puțin și a continuat: Dar nu arăți ca ei.

          – Poveste lungă, am rostit apropiindu-mă.

          Deși neliniștiți, niciunul nu a sărit ca ars sau să-mi ceară să păstrez distanța. Am strâns mâinile cu ei, în modul acela cum fac oamenii. Sau făceau, înainte să fiu închisă în peșteră.

          După toate prezentările și cunoștințele, am văzut că toți se uitau ciudat când la mine, când la Rob. Apoi a venit și explicația:

          – Eu vreau s-o iau pe Arienne, le-a spus Rob.

          Femeia, mama lui, a părut mulțumită. Am prins o frântură de gânduri – ea considera că era cazul ca fiul ei să se însoare. Tatăl lui se îndoia că avea să fie bine, dar nu a zis nimic.

          Auzindu-l, m-am simțit îndatorată. Deși m-am gândit scurt că nu eram gata de o familie și trebuia să mă ascund, îi eram datoare acestui tânăr. Trebuia să-i îndeplinesc dorința, indiferent că-mi plăcea sau nu. Altfel, datoria mi-ar fi devorat sufletul în scurt timp și aș fi înnebunit.

         

          A fost o noapte plăcută alături de fiul fierarului. Dar calvarul a început la doar câteva ore după.

          Neamurile mele începură să dea târcoale casei, iar părinții lui Rob deveniră agitați în somnul lor. Am avut nevoie de o vrajă ca să-i țin adormiți, să nu se sperie, și am început să roiesc în jurul ferestrelor, întrebându-mă dacă să ies sau nu .

          Nu participasem la prea multe lupte, și de-asta nu mă simțeam foarte pregătită. Mă temeam, dar nu mai era cale de întoarcere. Am început să șușotesc vrăji, iar Rob veni în spatele meu, purtând un fel de bardă în mâini. Părea gata de luptă. Am rămas plăcut surprinsă de acest băiat.

          Am strâns în pumn cuțitul furat – sau recuperat – de la unchiul meu.

          Dar apoi s-a întâmplat neprevăzutul – ușa s-a deschis. Deși eram aproape sigură că nu-mi vor putea dezlega magia, din moment ce aveam o casă în care să mă ascund, ei au intrat.

          Am țâșnit înspre ușă, prinzându-l și pe Rob. Am reușit să ieșim prin ușa din spate și am zbughit-o prin pădure. Dar am văzut în treacăt creaturile care mă căutau și aproape că mi-a stat inima în loc. Erau din neamul Uympee, dar niște creaturi groaznice, mârșave, de statură mare, pielea ca arsă și o poftă de carne omenească fantastică.

          M-am scuturat în fugă, apoi am încercat să leg niște vrăji pentru ceață. Din fericire, nu ne văzuseră.

          – E în pădure o cabană veche, îmi spuse Rob, trăgându-și sufletul.

          – Mergem acolo, am spus răbdătoare, așteptându-l să-și revină, apoi a țâșnit în fața mea.

         

          Cabana nu era prea departe. Am intrat și ne-am adăpostit, am asigurat casa, după care ne-am ascuns. Pivnița era numai bună, în afara mirosului îngrozitor de mucegai, pe care eu îl uram.

          – Ești teafără? m-a întrebat apropiindu-se. M-a luat în brațe drăgăstos, de parcă m-ar fi cunoscut de-o viață și-ar fi trăit tot timpul cu mine.

          – Da, sunt teafără.

          Am fost puțin surprinsă când palmele lui mi-au atins pântecele și am zâmbit. Era posibil să nu fie nimic acolo, dar puteam simți în el dorința de a se fi zămislit copilul.

          Era îngrijorat că mi s-ar putea întâmpla ceva în luptă. Apoi n-am mai putut auzi sau simți nimic din partea lui, fiindcă aurele negre ale creaturilor învăluiau totul. Iar eu devenisem neliniștită și aveam o stare de greață din cauza lor.

          El nu avea simțurile la fel de ascuțite. De data asta, era un adevărat noroc.

          Creaturile au început să caute să intre în casă. Loveau, mușcau, vrăjeau – tot ce puteau face pentru a-mi slăbi puterile. Și, într-adevăr, simțeam vrajă după vrajă destrămându-se.

          Am rămas în spatele lui Rob, pregătită să contraatac.

          Au găsit și pivnița până la urmă. Era un loc strâmt, așa că intrau doar câte unul-doi, cei fără puteri magice. Rob era destul de puternic și zece dintre ei au fost chiar ușor de spulberat, fără pic de magie de-a mea.

          Când au început să apară cei cu puteri magice, cele mai urâte creaturi pe care le văzusem vreodată, m-am înspăimântat. Erau înalți, lați, hidoși. Eram îngrozită, de-a dreptul îngrozită.

          Apoi unul dintre ei l-a sfâșiat pe Rob cu sabia. A fost pe nepusă masă și aproape am țipat.

          Dar mă temeam pentru viața mea, așa că am omorât tot ce mișca în încăpere, cu o vrajă interzisă, apoi am mutat un dulap foarte greu și m-am strecurat în micul spațiu dintre el și perete, așteptând.

          Știam că nu aveam prea mari șanse de scăpare, dar speram că nu e chiar așa de rea situația în care mă aflam. Speram că mă vor cruța… sau că nu mă vor găsi. Poate că mă apăra magia mea.

          „Dacă aș scăpa și de data asta…” mi-am spus oftând.

          Apoi cineva a pus două brațe puternice pe dulap și am fost aproape sigură că mi-am găsit sfârșitul. Dar le-am simțit foarte reci, apucându-mă de umeri și am fost trasă în ceva care părea pufos, sau gumos, nu știu.

           M-am trezit de partea cealaltă a camerei și eram foarte liniștită, ca și cum pericolul nici nu existase vreodată.

          O ființă ciudată se uita la mine, curioasă. Avea fața mare, aproape rotundă, iar ochii îi erau uriași, galbeni. Semăna foarte bine cu o bufniță. Părul avea o nuanță între alb și galbenul ochilor. Era bărbat.

          – Copile, îmi spuse uitându-se atent la mine. Ce cauți în casa aia, alături de creaturile alea?

          Mi s-a zbârlit pielea pe mine când a vorbit. Vocea nu îi era plăcută, ba chiar se putea spune că era puțin deranjat de prezența mea acolo.

          Aș fi vrut să fug, să mă ascund. Însă n-am reușit să mă mișc măcar. Gura mi s-a deschis fără ca eu să vreau și i-am spus omului-bufniță:

          – Eu… Mă urmăresc acele creaturi, dar nu știu de ce…

          Mi-era teamă pentru viața mea. Printre puținele momente când, într-adevăr, am simțit acest lucru. Cei care erau pe urmele mele mi se păreau doar fire de praf în vânt, în timp ce el…

          Fără să vreau, m-am înclinat în fața sa.

          Cei din neamul Uympee nu prea arată respectul față de alte creaturi, dar el se impunea, fără-ndoială.

          – Copilă, ai înfuriat zeii, mi-a spus omul bufniță.

          Am tresărit când s-a auzit un urlet, venind din pivnița colibei din pădure. M-am uitat la el cu ochii larg deschiși, vrând să cunosc mai multe despre orice. Deși spusele sale mă-nspăimântau, am fost nevoită să ascult mai departe:

          – Ai lăsat trei oameni să moară într-un război al unei familii magice, ai fost egoistă și ai dat speranțe deșarte unui copil care n-are nici măcar o pătrime din anii tăi adevărați.

          Am pălit. Un dar al Uympeeilor era că nu li se putea determina vârsta. Doar că se părea că acestui om nu-i erau necunoscute prea multe lucruri pe lumea asta.

          Am picat în genunchi auzindu-l.

          – Deci… Ești un zeu? am întrebat șovăind, rușinată de ignoranța de care dădeam dovadă.

          Omul-bufniță râse așa cu poftă, încât m-au scuturat fiori.

          – Nu sunt un zeu. Sunt un înțelept. Și înțelepciunea mea îmi spune că ești în cea mai mare belea în care ai fi putut intra vreodată.

          Mi-am îmbrățișat antebrațele cu palmele, simțindu-le răceala. Tot corpul mi s-a înfiorat. Nu știam ce sunt înțelepții, ce rol aveau sau ce avea să facă omul ăsta cu mine.

          Din nou, răcnete de partea cealaltă. Apoi cineva râgâi puternic, fără pic de rușine.

          Nu mi-a luat decât o fracțiune de secundă să-mi dau seama că râgâitul era cel de după o masă copioasă… a unui om. Creaturile alea vedeau așa festin, din exteriorul lumii magice, foarte rar și nu aveau să rateze ocazia. Eram aproape sigură că mulți erau fericiți de foloasele trase de pe urma prostiei mele nemărginite.

          Am suspinat când omul-bufniță a venit și mâna lui caldă și-a așezat-o pe fața mea înghețată de frică, îngrijorare, greață și multe alte lucruri. Aia a fost cea mai bogată paletă sentimentală care m-a străbătut vreodată în întreaga mea viață.

          – Alienne, îmi spuse, trebuie să dispari. E un drum periculos cel pe care l-ai apucat, dar copilul pe care-l porți în pântece trebuie să se nască. Vor urma lupte grele, ucigași pe urmele tale și multe alte nelegiuiri vor fi înfăptuite, dar trebuie să duci acest dar sau blestem, cum vrei să-l vezi, la bun sfârșit. E menirea ta.

          M-am uitat cruciș la el. Ce drum? Ce copil? Ce menire?

          Apoi mâinile i s-au așezat pe pântecele meu și-au scos o lumină, de un roz pal. Oare tocmai pusese un copil în burta mea?

          Nu de alta, dar asta chiar mă înfuria la culme. Nu ar fi trebuit să fiu întrebată, cel puțin, înainte? Pentru că nu eram de acord să car un copil-bufniță. Sau o monstruozitate.

          – Am binecuvântat pruncul fiului de fierar, mi-a explicat deschizându-și ochii ăia imenși, răutăcioși.

          Dacă nu mi-ar fi fost atât de frică de el, probabil că i-aș fi înfipt cuțitașul chiar între ei. Doar de dragul de a o face.

          Speram că nu-mi citește și gândurile.

          Nu știu dacă era chiar așa de puternic, dar nu conta, fiindcă n-a făcut niciun gest care să-mi trezească vreo idee sau vreo temere.

          Lăsând asta la o parte, mă amuza că fierarul într-adevăr îmi lăsase cadou un copilaș. Mereu îmi dorisem unul, dar cei din neamul meu mă renegaseră și nu mi-aș fi putut întemeia o familie. Dar am găsit, oricum, un strop de fericire în alte lumi.

          M-am uitat cu ochii mari la omul-bufniță, așteptând.

          N-a reacționat ca și cu cum știa la ce mă gândesc, dar cumva, simțeam că propria mea privire mă trădează. Mă citea.

          – Trebuie să pleci, mi-a spus atunci când zidul de burete părea că începe să tragă alte creaturi în cămăruța bufniței. Ochii acestuia deveniră de un roșu aprins.

          M-a prins de cot și m-a împins către peretele opus, care a devenit gelatinos și m-a îmbrățișat, trăgându-mă înăuntru. Înainte să dispar, am auzit un fel de răget în urma mea. Și-atunci am știut că omul-bufniță e cel mai prețios prieten, dar și cel mai de temut dușman pe care l-aș putea avea.

          Am pierdut pentru ceva timp contactul cu realitatea. Nu am idee cât a trecut, dar m-am trezit la poalele unui copac. Mă simțeam slăbită și aș fi vrut să mănânc  ceva, dar trebuia să vânez.

          Gândurile mi-au fugit la omul-bufniță, la vorbele sale și la motivele pentru care mă ajutase – sau la posibilele motive, căci nu găseam niciunul; poate doar mila. M-am mulțumit doar să mă cred norocoasă și am trecut cu vederea ce s-ar fi putut întâmpla în alte condiții.

          A revenit și Rob în memoria mea, fără ca eu să pot împiedica asta. Ce-i drept, am suferit puțin. Fără să vreau, am început să plâng. Pierdusem un om care ținuse la mine și care voise să mă ocrotească. Dar, la fel de bine, pierdusem un om pe care nu l-aș fi putut avea niciodată. Pierdusem ceva ce nu-mi aparținea, pentru că Uympeeilor și oamenilor le este imposibil să rămână împreună. E ca un blestem ce urmărește și dezbină această uniune.

          Tristă, mi-am pus mâna pe pântece și l-am mângâiat. M-am gândit mult la Rob și la cum ar fi fost dacă… Dar zadarnic, fiindcă nu ar fi putut fi. Niciodată. El nu mai era.

          Sfârșitul poveștii.

          M-am ridicat, de această dată nemulțumită, și am pornit la pas pe un drum de țară, întrebându-mă unde naiba am ajuns și ce-aveam să fac.  

          „Alienne, îmi spusese, trebuie să dispari. E un drum periculos cel pe care l-ai apucat, dar copilul pe care-l porți în pântece trebuie să se nască. Vor urma lupte grele, ucigași pe urmele tale și multe alte nelegiuiri vor fi înfăptuite, dar trebuie să duci acest dar sau blestem, cum vrei să-l vezi, la bun sfârșit. E menirea ta.”

          Vorbele omului-bufniță mă speriau, mă nelinișteau și îmi scriau destinul fără ca eu să pot interveni.

          Eram, într-adevăr, menită să fiu mereu de veghe, să n-am liniște niciodată?

         

         

          Probabil că trecuseră șapte luni. Eram mare și rotundă, puțin mai împlinită și foarte, foarte nefericită. Mergeam în pline bătălii dintre oameni, încercând să trec drept o necunoscută și ajutându-i.

          Mergeam din sat în sat și-mi ofeream mâna de ajutor, în schimbul unei mese calde și a unui pat de-o noapte. Și de cele mai multe ori mergea.

          N-am înfăptuit nicio nelegiuire și am încercat să stau cât mai departe de necazuri. Doar că… n-au putut ele să stea departe de mine.

          Și piaza rea s-a dovedit a fi un bărbat înalt, cu jumătate de față arsă și un păr rar, care-i cădea pe umeri. Un ochi era pe jumătate ascuns sub o halcă grețoasă de carne pârlită, iar falca de sub acesta fusese crestată, în urmă cu mult timp. Nu era cea mai plăcută imagine.

          Magia mea slăbise, nefiind folosită de mult timp. Fizic, nu eram în stare să port o luptă. Iar omul mă vedea ori ca pe un obiect cu care-și putea face mendrele, ori ca pe un festin copios dublu, dacă punea la socoteală și pântecele enorm – căci așa ceva se întâmpla des în război, când domnea foametea.

          Am dus mâna la șold și am apucat mânerul cuțitului luat în urmă cu așa de mult timp de la unchiul, când Rob mă găsise în peșteră. Nu l-am atacat eu, ci am așteptat, privindu-l fix.

          Era noapte și eram pe un drum pustiu dintr-o pădure destul de deasă și de întinsă, încât să nu mă audă nimeni țipând. Iar omul părea surmenat, slăbit (nu destul de slăbit ca să pot scăpa fugind, iar el să nu pățească nimic) și nebun.

          Clănțănea dinții și se uita fix la mine. M-am dat un pas-doi în spate și, când s-a năpustit asupra mea, mi-am folosit un strop de magie pentru a-mi grăbi mișcările și i-am implantat cuțitul direct în piept, în dreptul inimii.

          – Pa, am șoptit și mi-am scos repede arma din el, apoi m-am grăbit să dispar.

         

          Nu a fost singurul. Au început să apară din ce în ce mai mulți și, peste puțin timp, mi-am dat seama că nu erau pure coincidențe – erau vânătorii despre care îmi spusese omul-bufniță. Chiar dacă mă străduisem să rămân ascunsă, mă găsiseră.

          M-au prins într-o noapte. Erau oameni, dar puterile lor fuseseră crescute printr-o magie mai mare decât cea a oamenilor și chiar și decât a neamului meu.

          Asta m-a pus pe gânduri. Mi se apropia sorocul, iar eu stăteam încarcerată într-o închisoare primitivă, așteptând.

          Nu s-a atins nimeni de mine, nici măcar pentru a-mi da mâncare. Și bănuiam că aveam să rămân mult și bine acolo. Aveam să nasc acolo și poate și să mor.

         

          Într-o noapte, o femeie înaltă, cu piele de un gri deschis și puțin strălucitor și cel mai alb păr pe care-l văzusem vreodată, a intrat în căbănuța în care stăteam chinuită de dureri.

          Nu mi-a spus niciun cuvânt. De fapt, nici nu cred că era nevoie s-o facă. În schimb, s-a uitat lung la mine. Știa cine sunt și era furioasă.

          A făcut un semn cu mâna și am adormit, neputându-mă împotrivi voinței sale de neînduplecat.

          M-am trezit ceva mai târziu. Stătea pe un scăunel în fața mea și mă privea cu ochi plumburii. Mă cerceta. Și ținea în brațe un prunc, înfășat cu grijă. Îl privea drăgăstos, dar cu o poftă ciudată în ochi.

          Am înțeles destul de repede: mă adormise ca să nasc copilul.

          Nu aș fi avut nevoie de ajutor, dar nici nu mă lăsase să mă împotrivesc. Am privit-o atent, neștiind cum să reacționez. Într-un final, i-am șoptit:

          – Mulțumesc pentru…

          Se ridică în picioare grațioasă, liniștită, și puse copilașul într-un pătuț vechi, cu paie, acoperit cu o pătură.

          – Nenorocito, mi-a spus rapid, săgetându-mă din priviri. Ești o nenorocită care s-a încurcat cu neamul oamenilor! O să aduci pieirea neamului tău, tu și alte târâturi ca tine!

          M-am făcut mică într-un colț, neștiind cum să reacționez.

          Am crezut că încetase cu cearta. Îmi tremura buza de jos de ciudă, dar mi-era frică de această femeie. Mi-am adus aminte de omul-bufniță și vorbele sale, cum că cineva mă va vâna.

          Era vânător? Venise să-mi ia copilul?

          Îmi doream să-l cresc… Și nici măcar nu-l văzusem, că mi-l luase!

          M-am ridicat șovăind. În ultima perioadă, nu prea mai găsisem hrană sau lucruri de făcut pentru a câștiga de-ale gurii, așa că forța mea fizică lăsa de dorit.

          M-am apropiat încet de pătuțul copilașului, ca să-l văd; însă n-am apucat, fiindcă ea s-a năpustit asupra mea, cu mâinile înfigându-și-le în gâtul meu, și m-a izbit puternic de zidul de lemn al casei.

          Am scâncit și m-am uitat fix în ochii ei, apoi mi-am simțit fața udă de lacrimi.

          – Ce vrei de la mine?

          Femeia mă privea neîndurător.

          – Să te pedepsesc!

          M-a lovit cu palma peste față. Apoi i-am văzut întreaga ură pe care mi-o purta și m-am înfiorat, pentru că era mai puternică decât orice sentiment de pe lume.

          M-a prins de păr și m-a izbit cu capul de lemn, apoi de podea. S-a năpustit asupra mea ca un animal și și-a încleștat mâinile în jurul gâtului meu, strângând cu o sete înnebunită.

          Am întins și eu mâinile și am apucat-o de păr, începând să trag. Speram să mă lase în pace, dar știam că-mi vrea moartea.

          Ca și cum nu simțea nicio durere, străina continua să mă strângă de gât. Aerul nu-mi mai ajungea în plămâni și mă sufocam dureros, capul îmi bubuia, iar strânsoarea din jurul gâtului era un adevărat chin.

          Copilul începu să plângă, deranjat de agitație și de scâncetele mele. Am reușit să îngân câteva strigăte de ajutor, dar mă părăseau puterile.

          S-a deschis cu zgomot puternic ușa.

          Strânsoarea femeii a slăbit puțin, dându-mi răgaz să mai trag o gură de aer, apoi a revenit de două ori mai intensă. Am auzit și voci în jurul meu, dar nu știu ce spuneau, căci eram prea amețită.

          Am zgâriat-o pe necunoscută pe mâini, pe față, apoi am auzit cum plânsetul copilului se îndepărta și am renunțat la orice luptă.

          Alunecam ușor înspre moarte, în timp ce femeia de deasupra mea țipa lucruri rele despre mine, despre copilul meu, dar pe care nu le puteam înțelege. Voiam ca totul să se termine cât mai repede, când a bubuit ceva în cameră, apoi am văzut o siluetă luând-o pe femeie de pe mine și izbind-o, cred, de tavan.

          Apoi toate lucrurile au început să se înnegureze cu repeziciune și au dispărut…

         

          Eram aproape sigură că murisem, dar un miros puternic de plante arse m-a făcut să-mi revin.

          Când mi-am deschis ochii, i-am întâlnit pe cei uriași ai omului-bufniță, cel care mă ajutase și în noaptea în care îmi concepusem copilul cu fiul fierarului, Rob.

          – Bună dimineața, spuse zâmbind trist. Văd c-ai născut deja.

          Am oftat. Aș fi vrut să-i explic, dar nu îmi puteam descleșta gura. Cu cât îmi foloseam mai puțin capul, cu atât durea mai puțin.

          – Nu te obosi, mi-a spus el, că știu ce s-a întâmplat. Am simțit și am ajuns înainte ca vlaga să ți se scurgă, dar pe copil nu l-am putut salva. L-au luat și bănuiesc că Zeița deja l-a devorat… Când am ajuns, dispăruse.

          Pentru prima dată, omului-bufniță păru că-i pare rău, păru neputincios, speriat. Prea multe sentimente din care să-mi pot da seama că Zeița despre care vorbea era un monstru.

          – Cum… îl… salvez? am încercat să articulez, iar el s-a uitat cu ochi uriași la mine și a clătinat energic din cap în semn că nu.

          – Nu, nu-l salvezi, nu poți să-l salvezi!

          Se agita, își mișca mâinile în jurul capului și încerca să mă facă să mă răzgândesc. Am zâmbit recunoscătoare și am dat din cap în semn că-l ascult.

          Deși n-aveam de gând.

          A zâmbit și el, apoi a părut să-și revină și figura i s-a liniștit.

          – O să-ți revii. Dar va trebui să te trimit în cabană și ei te vor lua. Cum asasina nu te-a ucis, vei ajunge la Zeiță.

          Am dat din cap, înțelegătoare. Îl crezusem prostește prieten pe acest om, care oricum mă vindea dușmanilor.

          Am oftat.

          – Cu neamurile…?

          S-a uitat întrebător la mine. Și-a închis ochii pentru câteva momente, iar când i-a deschis, vorbi:

          – Ai tăi? Sunt morți cu toții.

          Am ridicat din umeri, apoi am adormit.

         

         

          – Trezește-te, Alienne, îmi spuse o voce tunătoare și impunătoare.

          Mă aflam în picioare, susținută de doi cavaleri din neamul Uympee, cu trăsături pure și evidente.

          Văzându-mă conștientă, am fost împinsă în genunchi, cu capul plecat în față.

          – Spune-ne de ce.

          Poruncea.

          Aș fi vrut să nu îi spun, dar gura mea s-a deschis și am început să turui, răgușită, povestea vieții mele, a neamului meu, pedeapsa pe care o primisem încă din copilărie și că doream să fiu om.

          S-a făcut liniște. Eram conștientă că eram urmărită de foarte multe persoane, dar toți tăceau.

          – Bine, îmi spuse femeia. Nu mai arăți de mult a Uympee, așa că-ți vei primi pedeapsa: Te vom trimite în lumea oamenilor. Fără pic de magie. Vei îmbătrâni ca ei. Vei trăi ca ei. Le vei vedea răutatea. Le vei simți răutatea.

          Sala începu să aplaude. Am auzit și pe câțiva nemulțumiți de cât de ușoară era pedeapsa pentru împerecherea cu un om, dar Zeița i-a ignorat.

          Am zâmbit, nevăzută de nimeni, și am dat afirmativ din cap, apoi am spus cu umilință:

          – Zeiță, îmi voi accepta pedeapsa. Te rog să nu te mânii pentru gândurile mele și ceea ce simt față de rudele mele de sânge…

          Zeița îmi făcu semn cu mâna că n-o interesează, apoi se uită fix la gărzi și spuse:

          – Trimiteți-o prin portal acolo și închideți-l vederii sale.

          Am fost luată pe sus și alți doi preoți puternici ne urmară până în pădurea din apropierea castelului său.

          Am început să mă zbat.

          – Copilul! am strigat peste umăr, încercând să-i atrag atenția.

          Zeița se uită fix în ochii mei, apoi zâmbi în așa fel încât să-i văd dinții ascuțiți. Apoi mi-a trimis imaginea unui copil însângerat, devorat.

          M-a cuprins durerea și am început să plâng neajutorată, târâtă de cei doi cavaleri spre locul care-mi era destinat.

         

          Portalul despre care vorbeau arăta ca o porțiune joasă pe pământ, unde culorile ierbii și ale pământului se amestecau într-un fel de vârtej.

          Nimeni nu mi-a spus nicio vorbă, ci m-au aruncat pe pământ.

          Mi-am ținut ochii strânși, iar când m-am trezit, mă aflam de cealaltă parte a acestuia, stând în șezut pe pământ. Simțeam portalul încă, dar nu-l puteam atinge.

          Mă aflam într-o curticică înconjurată de un gărduleț mic, ciudat, vopsit în alb, și priveam o casă mare, impunătoare, de aceeași culoare. Diferită de cele ale Uympee-ilor.

          – Robienne? întrebă o voce din casă.

          Un bărbat a ieșit din casă, zâmbindu-mi. Văzându-l, mi-am știut noua identitate: mă chema Robienne, combinație dintre Rob și Arienne, și eram profesoară într-o școală pentru copii.

         

          – Ce s-a mai întâmplat după ce l-a văzut pe bărbatul acela? mă întrebă o fetiță. Și cine era?

          – Era soțul ei, i-am spus zâmbind.

          – Dumneavoastră sunteți Arienne? întrebă alt copil, foarte curios, și toate privirile se concentrară asupra mea.

          Am râs.

          – Nu, nu sunt eu Arienne. Dar v-am spus povestea ca și cum ar fi povestea mea. Iar vouă v-a plăcut.

          Toți au dat din cap aprobator, iar eu am râs din nou.

          Mi-am aruncat ochii pe ceasul care arăta ora cinci și am oftat. Apoi a sunat la ușă cineva. Știam că părinții începeau să vină să-și ia copilașii… Lăsându-mă pustiită încă o zi din săptămână.

          Așa-mi trăiesc viața, bucurându-mă de copii umani câteva ore pe zi, apoi suferind din cauza lipsei lor… 

Gabriela-Beatrice Moisescu

Gabriela-Beatrice Moisescu

Gabriela-Beatrice MOISESCU s-a născut în Alexandria, Teleorman, în data de 21 decembrie 1995. Este elevă la Liceul Pedagogic "Mircea Scarlat", Alexandria. A început să scrie când eram copil. Pe lângă compunerile cerute la şcoală, scria povestioare, până când, în clasa a VI-a, am început să scrie basme. A debutat în 2010, în ziarul Teleormanul, cu un articol social, dedicat atenţiei oamenilor asupra celor cu mai puţine şanse primite de la viaţă, continuând ulterior să publice în revista online Scrie Liber - O ştire, o poveste, un zâmbet, o cafea, Revista de Suspans şi Gazeta SF.

More Posts