Tic.

Secundarul orologiului din Sala Mică a Bibliotecii Primìtia se mută cu încetineală.

— Şi-acum?

Glasul scâncit al novicelui semăna oarecum cu chiţăitul unui şoarece încolţit. Pair Saeyüs îl privi, savurându-şi mai întâi momentul de superioritate, apoi mustrându-şi conştiinţa pentru vanitatea de care dădea dovadă. Nu era acolo ca să fie superior, ci ca să rezolve o criză. Iar cel din faţa lui era totuşi un învăţăcel destul de bun, chiar dacă ar mai fi putut lucra la partea cu stăpânirea de sine. Prea se pierduse cu firea pentru ceea ce părea a fi doar o problemă minoră, deşi inedită, din punctul de vedere al lui Saeyüs, care simţi cum i se zbârlesc perii pe ceafă imaginându-şi, pentru o secundă, cum ar fi fost dacă i s-ar fi repartizat, pentru situaţia curentă, unul dintre tinerii cei mai neexperimentaţi. Da, da, fără îndoială, Shael era o opţiune decentă.

Dar lui Pair Symmon nu i s-ar fi arondat niciodată un novice mai puţin decât excepţional, continuă însă propria-i conştiinţă să îl zgândărească, iar a fi superior faţă de ceva doar „destul de bun” înseamnă de fapt a nu fi superior deloc!

Saeyüs, simţind cum mustrările de adineauri păreau să-şi rateze scopul, puse punct conversaţiei interioare cu o scurtă recapitulare a îndatoririlor Educatorilor, insistând asupra părţii care spunea că „Rădăcina unui copac vede soarele şi stelele prin intermediul ramurilor, de aceea ea se avântă tot mai adânc în pământ pentru ca ramurile să se înalţe tot mai sus. La fel, înţelepciunea Educatorului se va îndrepta către cele mai adânci straturi ale minţilor novicilor pentru ca spiritele acestora să se ridice tot mai mult.”

Tac.

Trecuse doar o secundă de când scâncise Shael. Ca să nu cadă iar în patima „rumegatului interior”, aşa cum spunea Jaah, râzând de el când îl mai prindea uitându-se în gol, pierdut în propriile-i gânduri, Saeyüs îşi drese glasul, privi în ochii novicelui şi întrebă sec:

— Şi-acum ce?

Tânărul se blocă pentru o fracţiune de secundă, neaşteptându-se să îi fie întoarsă întrebarea, apoi, văzând o umbră de zâmbet în ochii superiorului său, înţelese cumva, la nivel fundamental, că trebuia să se liniştească. În definitiv, în acest moment nu i se cerea să salveze lumea. Trebuia doar să analizeze nişte fapte, să reducă totul la esenţe şi să încerce să deducă un curs ideal al situaţiei, precum şi pârghiile care trebuiau acţionate pentru a determina acel curs ideal. Nimic mai simplu.

În mod normal, un începător ar fi simţit în acest moment ruşine faţă de uşurinţa cu care cedase în faţa presiunii, dar lunile de antrenament îl învăţaseră pe Shael că, acum, o succesiune de reacţii de genul „ruşine – scuze – înţelegere – iertare – smerire politicoasă – condescendenţă – revenire la problema reală” între el şi Pair Saeyüs ar fi însemnat pierdere de vreme, lucru ştiut, cu siguranţă, şi de bărbatul din faţa lui. Pair-ul era conştient de faptul că el era acum ruşinat, tot aşa cum el era conştient că ar fi fost iertat, ca urmare a scuzelor cerute, iar toată treaba asta ar fi costat secunde preţioase, care ar fi putut altfel să fie folosite întru rezolvarea crizei. Aşa că mintea lui sări direct la pasul următor.

Tic.

Shael respiră adânc. Faptele erau simple. În ultimele zile, un număr încă nedeterminat de cărţi din Biblioteca Primìtia, aparent fără vreo legătură între ele, suferiseră nişte modificări de conţinut. Nume de personaje, de locuri, fragmente întregi de acţiune, idei, descrieri, erau acum cu totul altele. Un lucru şi mai ciudat era acela că volumele cu pricina nu părăsiseră, oficial, spaţiul bibliotecii, nu fuseseră înregistrate ca împrumutate sau consultate de cineva, nu fuseseră nici măcar atinse de vreo vreme încoace.

Descoperirea situaţiei se făcuse pur accidental, atunci când unul dintre bibliotecari deschisese o carte mai veche, încercând să îşi amintească un detaliu nesemnificativ din ea, numai ca să observe cu stupoare că aproape jumătate din textul lucrării fusese alterat, ca şi cum cineva l-ar fi înlocuit cu fragmente din alte lucrări.

Crezând mai întâi că era vorba de o farsă, bibliotecarul cu pricina raportase incidentul mai-marelui său. După aceea, însă, într-o sclipire sumbră, apucase cu mâini tremurânde o altă carte, din care ştia că face parte unul din fragmentele descoperite în conţinutul primeia. Spre oroarea sa, şi ea era modificată, dar ceea ce îl îngrozise în acel moment şi îi dăduse de înţeles că aceasta nu părea a fi doar o glumă nevinovată, era că textele incluse în cea de-a doua carte nu făceau parte din prima, ci din vreo alte trei volume. Aşa că se convocase urgent colectivul complet de bibliotecari, inclusiv aspiranţii şi o serie de voluntari, pentru a verifica, pagină cu pagină şi tom cu tom, fiecare titlu din uriaşa bibliotecă.

Începuse, astfel, o muncă titanică de examinare şi punere deoparte a cărţilor afectate, întreruptă doar rareori de cei care trudeau acolo pentru o gură de mâncare sau apă. Clădirea fusese, evident, închisă accesului tuturor. Se făcuse apel urgent la Sfatul Pair-ilor pentru ajutor în vederea lămuririi situaţiei, şi uite-aşa se pomenise Saeyüs delegat la faţa locului, cu Shael alături.

În momentul de faţă încă se mai lucra la controlarea şi indexarea volumelor cu probleme, întocmindu-se o listă cu titlurile acestora, listă ce continua să se lungească încet cu fiecare ceas. Îngrijorarea tuturor însă creştea cu atât mai mult cu cât aspectul transformărilor nu era unul superficial. Fragmentele înlocuite ar fi părut, unui neavizat, ca făcând parte integrantă din textul original al cărţilor respective. Cu alte cuvinte, ai fi putut jura, de exemplu, că Lao Tzu se întâlnise cu Regina de Cupă, sau că nu era nimic mai firesc ca un dinozaur să mănânce deşeuri radioactive la desert. Asta în cazurile cele mai simple. Mai dureros era cazul volumelor de filosofie. Mulţi autori ar fi murit a doua oară dacă ar fi văzut ce ciudăţenii apăreau sub numele lor.

Tac.

Timpul păru să îşi reia curgerea obişnuită. Shael deschise gura şi vocea lui sună acum calm:

— E ca şi cum cineva şi-ar fi dat osteneala de a reconfigura conţinutul cărţilor, apoi de a le tipări şi lega, de a le supune unui proces artificial de îmbătrânire şi, într-un final, de a înlocui, cumva fără a fi detectat de personalul Bibliotecii, originalele din rafturile de aici. Dacă nu s-a întâmplat aşa ceva, atunci avem de-a face cu un fenomen inexplicabil.

Pair Saeyüs aprobă cu o mişcare blândă a capului, apoi vorbi la rândul lui:

— Deci, conform părerii tale, avem de-a face fie cu o conspiraţie absurdă, fie cu o forţă mai presus de înțelegerea noastră, momentan. În primul caz, bănuiesc că eşti de acord cu mine că o singură persoană nu ar fi putut face singură toţi paşii ăia legaţi de substituire. Asta ca să nu pomenim elementul-cheie: MOTIVUL pentru care cineva şi-ar bate capul cu atâtea chestii. Din ce văd eu pe lista asta, multe dintre volumele afectate nu sunt nici rare, nici prea vechi, nici nu conţin vreo informaţie absolut indispensabilă. Deci, chiar dacă acceptăm ideea că substituirea ar fi menită să întârzie momentul descoperirii dispariţiei originalelor, având în vedere că fragmentele nu lipsesc, pur şi simplu, ci sunt conţinute de alte volume, tot efortul ăsta devine aberant.

Shael încuviinţă cu amărăciune. Cu fiecare secundă care trecea, concluzia că problema asta nu se datora acţiunii unui om obişnuit era din ce în ce mai plauzibilă. Întreaga situaţie aducea mai mult cu o mostră de teatru absurd.

— Cu alte cuvinte, CINEVA sau CEVA a pus CUMVA toate cărţile astea într-un recipient uriaş, le-a scuturat bine, şi în procesul ăsta cuvinte, ba nu, fraze întregi au alunecat din unele în altele…

— Ştii, Shael, răspunse Saeyüs oarecum visător, era pe vremuri, pe Pământ, un curent literar-artistic ai cărui adepţi ar fi fost încântaţi de situaţia asta. Se numea Dadaism.

Novicele se încruntă:

— Credeţi că avem de-a face cu nişte continuatori ai acelui curent?

— Nu, dar bănuiesc că spiritele lor se amuză al naibii de bine pe undeva, prin univers, mai mormăi Saeyüs. Oricum, ca variantă, este ultima opţiune care să aibă un oarecare sens înainte de-a ne îndrepta spre o variantă ţinând de domeniul fantasticului. Shael, anunţă, te rog, pe mai-marele Bibliotecii că aş vrea să numească vreo câţiva oameni dintre cei care sunt momentan ocupaţi cu analiza textelor, oameni care să ia de la capăt verificatul cărţilor considerate momentan neafectate. Poate mă înşel, dar s-ar putea să avem o surpriză. Aş zice neplăcută.

Shael înmărmuri, înţelegând imediat implicaţiile Pair-ului.

— Bine, dar teoria asta…

— Teoria asta e doar o teorie, deocamdată. Haide, fă ce te-am rugat, fiecare secundă e preţioasă.

Shael alergă într-un suflet pentru a aduce la îndeplinire cerinţa Pair-ului. Cei aleşi pentru a o lua de la cap cu cercetările ar fi protestat dacă ar fi putut, dar situaţia era suficient de ciudată pentru ca până şi cei mai nemulţumiţi să îşi înghită vorbele şi să se apuce de treabă.

Spre disperarea tuturor, nu după multă vreme constatară că şi între volumele care, în mod normal, trecuseră drept intacte, se aflau acum câteva în aceeaşi situaţie, lucru ce provocă iniţial o serie de murmure, crezându-se că unii dintre verificatori nu fuseseră destul de vigilenţi. Dar când cei din grupul nou-numit dădură peste cărţi puse de către ei înşişi deoparte ca fiind în regulă, însă care acum erau la fel de afectate ca primele, nemulţumirea li se transformă deodată într-un fel de înfiorare tăcută, curgându-le prin vene şi pe şira spinării ca o apă îngheţată.

— Eh, comentă Saeyüs cu o voce neutră atunci când Shael intră cu umerii căzuţi în Sala Mică pentru a-i aduce la cunoştinţă noutăţile, partea bună, dragul meu novice, este că acum îi putem trimite acasă pe toţi cei ce în clipa asta îşi consumă inutil timpul pentru separarea cărţilor. Este evident, zic eu, că toată truda asta nu-şi mai are rostul. Partea proastă este că soluţia la toată această situaţie, presupunând că există o soluţie, va trebui să fie descoperită de noi doi şi, poate, de vreunii din bibliotecarii mai răsăriţi de pe-aici.

Străduindu-se să păstreze o umbră de demnitate şi calm, Shael răspunse:

— Şi cum o să facem asta? De unde începem? Iertaţi-mi ignoranţa şi teama, Pair Saeyüs, dar simt că ne aflăm pe muchia unei schimbări de necontrolat. Conţinutul cărţilor se deteriorează fără ca noi să putem face nimic în privinţa asta. Nu pare să existe un tipar anume pe care procesul să îl urmeze, nu văd cum am putea afla de ce şi de unde a început toată această transformare. Singurul lucru de care suntem siguri, în acest moment, este că numărul volumelor afectate este în creştere, iar problema aceasta este generată şi întreţinută de un factor invizibil nouă. Şi, ce este mai rău, e că nu ştim dacă fenomenul se petrece şi în afara pereţilor acestei clădiri sau este limitat de aceştia.

— Ah! Ai spus un lucru de valoare. Sau, mă rog, l-ai implicat. Oare locul acesta sau ceva de-aici limitează toată această problemă? Asta ar trebui cercetat cu multă băgare de seamă. Dacă e aşa…

— …dacă e aşa, ar trebui să punem Biblioteca într-un fel de carantină, deşi nu ştiu ce fel de carantină ar funcţiona de vreme ce nu ştim cum se răspândeşte întregul proces.

Saeyüs zâmbi.

— Uite, vezi? Ăsta e un semn că te înţelepţeşti.

Văzând privirea nedumerită a novicelui, Pair-ul continuă:

— Două dintre lucrurile pe care le-ai scos pe gură în ultimul minut încep să ofere contur pentru o primă posibilă explicaţie. Ideea factorului invizibil şi cuvântul „carantină”.

— De ce? îndrăzni să întrebe Shael.

— Mă întrebi asta ca să îmi demonstrezi, cu modestie, că de fapt m-am înşelat şi nu evoluezi, nu? replică oarecum ironic Saeyüs. Adună şi tu unu cu unu: când ai un factor invizibil – atenţie, nu am spus „inexistent” – şi o carantină?!

— Când ai o epidemie cauzată de un microorganism. Un virus, de exemplu. Aaaa! se lumină deodată la faţă novicele, după care, la fel de brusc, se posomorî. Cum să existe un virus al cărţilor!?

— Dragul meu învăţăcel, istoria ne-a pus de-atâtea ori în faţa unor ciudăţenii de nedescris, astfel încât o asemenea situaţie ar fi doar una dintr-un lung şir. Şi, oricum, adu-ţi aminte că am spus „o primă explicaţie”.

— Păi care ar putea fi o a doua?

— De exemplu, un mesaj pe care cineva sau ceva încearcă să ni-l transmită. Problema unui asemenea mesaj este că ar trebui să aflăm codul după care este configurat, iar asta ar fi ceva extrem de dificil.

— Nu mai dificil decât treaba cu virusul…

— Eh, acolo ar trebui să descoperim în primul rând cum se propagă „infecţia”, să zicem, ca să o putem opri. Apoi ar trebui să aflăm un leac pentru aceasta, indiferent ce-ar presupune un asemenea lucru.

— Şi-atunci primul pas…?

— Primul pas ar fi să descoperim dacă şi altundeva s-a mai petrecut vreo asemenea schimbare, sau totul este limitat la organismul acestei biblioteci.

— În cazul ăsta, îi voi ruga pe voluntari şi bibliotecari să cerceteze prin oraş şi să raporteze dacă află de vreun incident similar. Mă simt nevoit însă, respectabile Pair, să afirm că ne bazăm strict pe sfântul noroc în privinţa asta. Nu putem verifica absolut toate cărţile, şi, după cum aţi văzut, nu pare să fie nevoie de ceva anume care să dea naştere schimbării.

— Sunt de acord. Motiv pentru care, până la apariţia unei confirmări oficiale privind răspândirea problemei în afara clădirii, vom pleca de la premisa că totul se petrece doar în interior şi, drept urmare, aici trebuie să existe şi cauza şi rezolvarea situaţiei. Du-te, deci, şi transmite tuturor ce au de făcut. Ah, şi când termini, cere, te rog, să ne fie pregătit ceva de mâncare. Nu am mai mâncat de ieri dimineaţă şi gândesc mai bine cu stomacul plin.

Novicele părăsi încăperea. În urma lui, Saeyüs se ridică încet de pe scaunul înalt de lângă masa rotundă şi se îndreptă spre una din ferestre. Privirea îi rătăcea fără un scop anume, oprindu-se când şi când asupra vreunui punct fără importanţă, în timp ce mintea lui continua să foreze în diverse direcţii, căutând idei şi soluţii. Toată treaba asta era ceva cu care, până în prezent, nu se mai confruntase nimeni. Niciunul dintre foştii sau actualii săi colegi nu mai fusese solicitat pentru vreo situaţie, dacă nu identică, barem similară, aşa că bărbatul de patruzeci şi opt de ani avea motiv să se simtă flatat. Avea parte de ceva original, ceea ce devenise ceva extrem de rar în ultima perioadă. Nu că la începuturile Sfatului originalitatea ar fi fost punctul forte al problemelor întâlnite.

Alunecând cu gândurile peste ceea ce vedea dincolo de geamul înalt, Saeyüs îşi permise să se piardă câteva clipe în hăţişul istoriei. Trecuse mai bine de un mileniu de când pământenii reuşiseră, cu mari eforturi diplomatice şi multe compromisuri, să se adune într-un soi de federaţie mondială, după ce, timp de zeci de ani, se loviseră, pe rând, de eternele ziduri legate de religie, origini sociale, naţionalism, ranchiuni străvechi mascate sub tot soiul de alte pretenţii, precum şi altele. Cumva însă, la un moment dat, după spusele sarcastice ale lui Jaah, „se aliniaseră planetele” şi oamenii izbutiseră într-un final să atingă un punct de echilibru raţional, unindu-se şi generând, ca for guvernator, o primă Adunare Generală a Reprezentanţilor tuturor ţărilor.

Cu vremea, organizaţia cu pricina se restructurase, delegându-şi fracţiuni care să se ocupe independent de diverse aspecte, întrucât problemele necesitând rezolvare erau prea numeroase şi variate în esenţă – ecologice, ştiinţifice, sociale, educative, politice şi multe altele – încât să facă faţă tuturor un singur sistem.

Apăruseră astfel organisme mai mici şi fiecare adoptase propria sa denumire. Între acestea, Sfatul Pair-ilor era cel care avea în grijă situaţiile care, cel puţin la prima vedere, nu puteau fi încadrate clar în nicio categorie.

Îşi aleseseră numele ăsta în primul rând pentru că  termenul de „consiliu” li se părea excesiv de pretenţios pentru ansamblul lor, în special datorită ariilor neclare în care acţionau. Chiar şi actualii adepţi se lăudau amuzaţi uneori că la fel de bine s-ar fi putut numi „Departamentul Et Caetera”.

În al doilea rând, membrii săi fiind în majoritate persoane trecute de prima tinereţe,  se simţeau ca un fel de „părinţi”, scopul lor fiind, de cele mai multe ori, acela de a-i „educa” pe cei ce treceau prin anumite probleme în vederea descoperirii adevăratei esenţe a acestora şi, astfel, a depăşirii lor.

De-a lungul sutelor de ani, grupul cu pricina se lovise de tot felul de cazuri, multe dintre ele părând de nerezolvat, dar întotdeauna se găsiseră persoane care să îi îndrume pe cei implicaţi în direcţia potrivită. Mulţumită acestui fapt, se ajunsese şi la un fel de categorisire a crizelor întâlnite, creându-se nişte tipare în baza cărora era mai simplu să se acţioneze.

Acum, tiparele în sine erau bune ca idee, întrucât uşurau munca Pair-ilor. Pe de altă parte însă, o făceau şi mult mai plictisitoare, deoarece, odată descoperită direcţia de lucru, oricare dintre experienţe devenea un fel de linie-comandă urmând nişte paşi previzibili, care mai prezentau fascinaţie doar pentru novicii Sfatului, adepţi mai tineri care se alăturau grupului din proprie voinţă şi erau acceptaţi cu titulatură completă numai după o anumită perioadă de pregătire şi acumulare de cunoştinţe.

Din cauza acestei banalităţi dobândite a situaţiilor întâlnite de obicei, una precum aceea care i se prezentase lui Saeyüs acum era de-o prospeţime revigorantă. Desigur, după cum îi spusese şi el lui Shael, nu era prima ciudăţenie din istoria omenirii.

Da, dar la asta EU voi fi cel care va găsi explicaţia!

Frustrării iniţiale îi luase locul o undă de orgoliu. Va rezolva, cumva, problema asta, şi îşi va demonstra valoarea şi superioritatea faţă de Symmon. Gândul acesta reuşi să îi injecteze un val de adrenalină în sânge şi ochii verzi îi clipiră vioi, în vreme ce spatele i se îndreptă. În fond, oamenii erau tot oameni, iar sentimentul de concurenţă se agăţa în fiecare individ de orice element, oricât de mărunt. Saeyüs era un diplomat bun, un psiholog fin şi, nu în cele din urmă, un îndrumător priceput. Temperamentul său însă îl împiedica să fie şi o fiinţă iertătoare şi complet dezinteresată, mai ales în situaţia în care nu se putea abţine de la a se compara în permanenţă cu unul dintre semenii lui ce, din punctul său de vedere, dar nu şi din al altora, îi era inferior.

Problema din cadrul Bibliotecii Primitia părea a fi, prin urmare, şansa lui de a arăta şi altora adevărul. Era, deci, cazul să ia foarte în serios întreaga criză, şi de unde altundeva să înceapă analiza personală dacă nu din chiar locul unde fusese ea descoperită? Aşa că se răsuci pe călcâie şi, ieşind din încăpere, se îndreptă cu paşi hotărâţi spre Sala Principală, acolo unde se lucrase până mai adineauri la indexarea cărţilor cu probleme.

Ajungând acolo, pătrunse cu respect pe uşile mari şi grele din lemn – câte uşi se mai făceau acum aşa? Astea erau adevărate opere de artă, sculptate într-un stil care se numea baroc, din câte îşi amintea Saeyüs, iar lemnul părea să fi fost esenţă de nuc. Bărbatul mângâie uşor cu palma suprafaţa uneia dintre ele, permiţându-şi o secundă de meditaţie asupra originii comune a acesteia şi a cărţilor aflate îndărătul ei.

Un copac. Sau, în fine, ideea unuia. Privind către numeroasele rafturi înşirate înăuntrul Sălii, Pair-ul simţi un fior pe şira spinării – o pădure întreagă. Poate chiar mai mult. Din fericire, existase în istoria omenirii un moment când semenii săi hotărâseră ca nicio carte, de orice natură, să nu mai fie tipărită de la bun început pe hârtie, ci să apară mai întâi în versiune electronică, şi doar dacă trecea testul timpului şi se dovedea a fi o valoare reală, conţinutul ei să fie sortit şi imprimării pe suportul fragil de celuloză, de cele mai multe ori reciclată.

Era un amestec de poezie şi filosofie în decizia asta, semănând cumva cu legenda aceea despre un concurs unde câştigătorul premiului al treilea primea un trandafir de argint, cel de pe locul al doilea unul de aur, iar primul o floare adevărată, cu scopul de a-i aminti astfel învingătorului că totul este trecător şi că victoria lui, deşi binemeritată, era supusă trecerii timpului, asemenea acelei roze. Cu toate astea, nimeni nu ar fi preferat aurul sau argintul în locul parfumului încântător izvorând dintre petalele fragile.

Tot astfel, nu exista scriitor la ora actuală care să nu râvnească la a-şi vedea numele pe coperta unui volum de hârtie, fie ea şi reciclată. Era un fel de recunoaştere a valorii conţinutului creaţiei sale, o reverenţă în faţa talentului. Desigur, se păstra în arhive şi varianta electronică a cărţii. Oamenii nu erau încă atât de filosofi sau poeţi încât să lase cu adevărat pradă timpului valorile scrise. Saeyüs zâmbi.

În Sala Principală plutea liniştea. O linişte adâncă, ce fusese tulburată până mai adineauri de foşnetul paginilor şi de mişcările febrile ale căutătorilor ce sperau ca, prin truda lor, să găsească o soluţie pentru a pune capăt ciudatului fenomen. Acum însă nu se mai afla nimeni aici, şi printre teancurile de tomuri aşezate peste tot se făcea auzit doar sunetul paşilor înceţi ai Pair-ului plimbându-se.

Ochii lui se mişcau dintr-o parte în alta, încercând să descopere un punct de pornire. În cazul unei epidemii, cauţi prima dată “pacientul zero”. Persoana sau fiinţa sau lucrul de unde a început totul. Abia atunci poţi începe să înţelegi mecanismul întregului proces, cum şi de ce se propagă infecţia şi ce anume i-a dat naştere în primul rând. Dar aici cum să afli ce cărţi au fost afectate cele dintâi!? Pentru că era evident că, în situaţia de faţă, nu era vorba de UN pacient, ci de doi. Care prime două fragmente sau cuvinte şi din ce volume şi-au luat locul unul altuia iniţial?!

Saeyüs se opri în dreptul unui raft oarecare, măsurându-l cu privirea, şi oftă adânc. Vederea efectivă a dimensiunilor uriaşe ale bibliotecii şi intuirea numărului enorm de cărţi îl deprimară brusc. Poate că totuşi sarcina asta o să fie mai dificilă decât crezuse. Deschise un volum la întâmplare şi o umbră de nelinişte (sau poate teamă?!…) i se strecură în suflet, văzând semnele de carte strecurate ici-colo, unde fuseseră descoperite modificări.

Dacă nu voi reuşi să îi dau de cap?…

O clipă mai târziu însă, Pair-ul se ruşină de propria sa slăbiciune, dându-şi seama că doar cu un sfert de ceas în urmă îl judecase pe Shael pentru că dăduse dovada unei spaime similare. Înăbuşindu-şi frica şi calmându-se, bărbatul închise cartea şi o puse la loc, conştient că nu va afla răspunsul la întrebare cercetând fizic fiecare text, ci retrăgându-se în interiorul minţii sale şi elaborând teorii până când una se va dovedi adevărată.

Dar asta după prânz. De ce naiba întârzie Shael atâta cu mâncarea?!

Fix în secunda când cuvântul „mâncare” îi trecu prin minte însă, ucenicul său pătrunse pe uşile Sălii, însoţit de alţi doi bărbaţi. Primul, un aspirant tânăr cu o figură destul de comună, purta în mâini o tavă cu câteva boluri acoperite. Cel de-al doilea era mai-marele Bibliotecii, „un om în floarea vârstei a treia”, cum ar fi spus ironic Jaah, un fost Pair care, ajungând la nouăzeci de ani, vârsta când se putea retrage la cerere din Sfat, rugase să îi fie îngăduit să se îngrijească de Biblioteca Primìtia pentru puţinul timp cât îi mai rămăsese de trăit. Saeyüs îşi înăbuşi un zâmbet – treaba respectivă se întâmplase cu peste douăzeci de ani în urmă. Aennial depăşise de mult suta, însă, de când devenise Rector al Bibliotecii, vârsta părea să îi fi îngheţat.

— Pune tava aici, pe masa asta, apoi poţi pleca, îi spuse bătrânul aspirantului care se conformă.

Apoi, întorcându-se cu o vioiciune pe care nu i-ai fi bănuit-o, îl privi cu căldură pe fostul său coleg de Sfat:

— Pair Saeyüs!

— Pair Aennial!

Shael, uitându-se la el, ştiu imediat că nu ar fi fost nevoie de mai multe cuvinte pentru a exprima simpatia reciprocă a celor doi. Bătrânul le făcu semn amândurora şi se aşezară tustrei la masă.

— Mi-am permis, vechi prieten, să cer să ni se servească masa la toţi trei aici. Asta ne va oferi, pe lângă astâmpărarea foamei, şansa de a discuta mai pe îndelete despre problema cu care ne confruntăm.

— E o idee minunată, Messire Rector. Dă-mi voie să mă bucur că mă aflu aici, deşi motivul este unul atât de îngrijorător.

— Haide, haide, lasă politeţurile. Ne cunoaştem de suficientă vreme şi suntem doar noi trei aici, îmi poţi spune pe nume direct. Mă îndoiesc că Shael va fi prea scandalizat de lipsa noastră de formalitate. Iar simplul fapt că putem împărţi aceste bucate umile mă umple de speranţă şi de linişte. Sunt încrezător că după aceea o să îi putem da de capăt acestei dileme, mai spuse Aennial, apoi ridică unul dintre capacele de pe boluri.

Shael înghiţi în sec. Ceea ce bătrânul numea „bucate umile” erau câteva feluri de mâncare destul de scumpe şi nu foarte la îndemână, începând cu brânzeturile feliate delicat şi însoţite de roşii Mignon, continuând cu friptura care, după aspect, părea a fi de vânat, şi încheind cu desertul, un soi de budincă de o culoare roz aparte, garnisită cu felii dintr-un fruct necunoscut ucenicului. La vederea acestuia însă, Saeyüs nu-şi putu înfrâna un zâmbet amuzat. Totul era însoţit de o carafă de ceai a cărui aromă se răspândea în jur ca un parfum fin.

— Aennial, cu un asemenea ospăţ şi, mai ales, cu un astfel de desert, tare mă tem că intenţia ta este, de fapt, să mă ţii legat de masă mai mult decât este cazul.

— Ba deloc, dragul meu, ba deloc. Când ajungi însă la vârsta mea, îţi dai seama că fiecare clipă este preţioasă şi merită savurată din plin, mai ales când te afli alături de oameni dragi. Sunt destul de bătrân, zic eu, ca să mi se ierte micile excese şi răsfăţuri, cum este acesta. Şi acum, hai, să nu mai pierdem vremea. Luaţi şi mâncaţi!

Un timp nu li se mai auziră glasurile, fiecare dintre cei trei, mai ales Shael, fiind prea ocupat să savureze minunile gastronomice din faţa lor. După desert însă, sorbindu-şi ceaiul din cana înaltă, Saeyüs găsi de cuviinţă să redeschidă discuţia:

— Deci… mai nou cărţile îşi schimbă între ele conţinutul.

— Da, răspunse Aennial. Şi, dacă nu am fi noroc cu o pură întâmplare, cine ştie când ne-am fi dat seama de asta.

— Din nefericire, în momentul ăsta ipotezele explicative sunt destul de limitate, mai ales după ce am constatat că schimbările se produc „din mers”. Ca să facem un rezumat, lăsând la o parte, deci, teoria conspiraţiei, ne-ar mai rămâne varianta unui soi de virus sau infecţie a cărţilor sau cea a unei entităţi care încearcă să ne transmită un mesaj. În ambele situaţii însă, ne lovim de aceeaşi întrebare: cum faci să îşi schimbe între ele conţinutul nişte pagini tipărite?!

— Nu doar tipărite, spuse sec bătrânul.

— Adică? ridică Saeyüs din sprâncene.

— Adică exact cum am spus, nu doar tipărite.

— Ce ştii tu şi nu ştim noi, Aennial?

— Ştiu că am văzut cu ochii mei într-una din cărţi, când ne chinuiam să le sortăm deunăzi, un pasaj dintr-o carte netipărită.

— Dar de unde e? îndrăzni Shael să întrebe.

— Dintr-un volum de eseuri care nu a ajuns – şi, fie vorba între noi, nici nu va ajunge vreodată – să fie tipărit pe hârtie. E un volum aparţinând unui autor obscur, publicat destul de recent, suficient de slab ca să merite ignorat pe vecie, dar nu îndeajuns, pentru că a reuşit totuşi să apară în variantă electronică.

— Şi unde se află în prezent volumul respectiv?

— Doar în arhiva Bibliotecii.

Ca lovit de o idee, Saeyüs se ridică în picioare:

— Cum poate fi accesată arhiva?

— De la oricare din terminalele din această sală, cum este şi cel din dreapta noastră. Arhiva este, în fond, o variantă extinsă a Bibliotecii, volumele tipărite sunt, după cum ştii, doar cele mai valoroase. Totuşi, chiar şi cărţile slabe trebuie să poată fi consultate.

Saeyüs se precipită înspre computerul indicat de bătrân şi începu să tasteze febril, apoi spuse:

— Shael, ia, te rog, un volum, oricare volum, spune-mi cum se numeşte şi cui îi aparţine şi deschide la unul din pasajele indicate ca modificate.

Ucenicul puse mâna pe o carte la întâmplare, citi cu voce tare numele autorului şi titlul, apoi o desfăcu la un semn care ieşea dintre paginile ei şi începu să dea glas fragmentului marcat ca schimbat. După doar câteva cuvinte însă, Saeyüs îi luă vorba din gură, continuând el însuşi textul alterat după ceea ce vedea pe monitor.

— Altă carte! strigă el.

Shael făcu din nou aceiaşi paşi şi, ca şi înainte, descoperiră că pasajul transformat din volum apărea în mod identic în calculator. Apoi Aennial încercă şi el, şi rezultatul nu fu cu nimic diferit.

Repetară experimentul de câteva ori, alegând la întâmplare cărţi şi fragmente din ele, până când se convinseră că toate modificările pe care le suferiseră cărţile tipărite pe hârtie, le suferiseră şi variantele lor electronice.

Saeyüs se aşeză înapoi pe scaunul de lângă Aennial cu tâmplele zvâcnindu-i. Shael şopti:

— Asta înseamnă că problema s-a extins şi în mediul electronic?…

— Nu, răspunse cu voce scăzută bătrânul. Asta înseamnă că acolo a început.

— Un virus al arhivei?

— Asta ar fi ceva credibil, putând fi introdus de un om, dar tot nu explică felul în care schimbările din arhivă se oglindesc în tomurile tipărite, dădu din cap Saeyüs, apoi se ridică din nou, întrebând:

— Aennial, există posibilitatea ca un utilizator oarecare, eu, de exemplu, să poată schimba fizic textele din volumele arhivei?

— Un utilizator oarecare nu, există totuşi mijloace de protecţie. Dar dacă utilizatorul se foloseşte de datele oricărui membru al personalului ce are în grijă directă arhiva…

— Presupun că e inutil să întreb dacă te numeri printre cei din lista cu pricina.

— Evident, dragă prietene, încuviinţă bătrânul Pair, apoi îi înmână un card electronic pe care Saeyüs îl flutură în faţa unui scanner. Dar ce ai dori să faci?

— Vreau să verific ceva. Shael, ia o carte şi hai să vedem dacă, modificând eu conţinutul variantei electronice, îţi apar şi ţie aceste modificări în paginile tipărite. Dacă da… atunci ştim cum vom readuce cărţile la starea iniţială, evident după ce anihilăm virusul sau orice-o fi cauzând toată harababura asta.

Shael deschise primul volum pe care îi căzu privirea, şi, după ce Saeyüs transcrise în locul unui pasaj oarecare o strofă din aduceri-aminte, ochii novicelui se făcură deodată cât cepele, văzând cum textul se transforma ca prin magie în faţa lui. Pair-ul răsuflă uşurat:

— Bun, avem deci parţial rezolvarea problemei. Acum mai trebuie să dăm de cap doar…

În clipa aceea însă se opri. Pe ecranul din faţa lui apăruse, fără ca vreunul din ei să apese ceva, o pagină din altă carte, cu următorul paragraf subliniat:

„De la aceste două premise incontestabile a dedus că Biblioteca este completă și că rafturile înregistrează toate combinațiile posibile ale celor douăzeci și ceva de simboluri ortografice.”

În susul paginii scria, într-un cadran, numele lucrării, „Biblioteca Babel” a unui oarecare Borges. Nici nu apucă Saeyüs să se dezmeticească bine, că doar câteva secunde mai târziu, dedesubtul textului evidenţiat, apăru o altă frază, ca o continuare introdusă parcă de un utilizator invizibil:

„Întocmim o listă ce va conţine toate numele posibile ale lui Dumnezeu.”

— Arthur C. Clarke, murmură Shael, roşind uşor deoarece întâmplarea făcea să fi citit textul din care făcea parte fraza cu pricina.

Imediat sub aceasta fu afişată o pagină dintr-un manual de matematici, conţinând explicaţia teoretică a permutărilor şi combinărilor.

— Deja sună a tentativă de înlănţuire logică de idei, spuse bătrânul rector. Oare cineva încearcă să converseze cu noi?

— Mai există alte terminale pe undeva prin Bibliotecă, Aennial? întrebă Saeyüs.

— Nu, aici sunt singurele care pot accesa Arhiva, veni răspunsul sec.

Saeyüs avea senzaţia că o să îi explodeze creierul, dar rămase tăcut. Pe monitor însă nu se mai afişă nimic, ca şi cum partenerul său virtual de discuţie ar fi aşteptat răbdător un răspuns. Văzând că secundele curgeau şi nicio altă frază nu îşi mai făcea apariţia, Pair-ul îşi luă inima în dinţi şi scrise:

„La început a fost Cuvântul.”

Cursorul licări în loc pentru câteva clipe, apoi pe monitor apărură nişte caractere neobişnuite:

אמת”

urmate de traducerea şi explicaţia termenului: „Adevăr. Limba de origine: vechea ebraică” şi de încă nişte adnotări dintr-o carte de istorie, menţionând utilizarea cuvântului respectiv pentru aducerea la viaţă a unei fiinţe ce mai era numită şi „golem”.

Neuronii lui Saeyüs aproape că luau foc, ideile se încrucişau în mintea lui cu viteza fulgerului, şi peste toate astea se auzi glasul lui Aennial, parcă uşor tremurat:

— Dragii mei, cred că tocmai ni se transmite un lucru extraordinar, pe care mi-e teamă să îl spun cu voce tare. Oare este posibil?

Shael se uită, cu o privire în care se luptau neîncrederea şi uimirea, când la superiorul său, când la rector, oprindu-se în cele din urmă asupra primului şi aşteptând iluminarea din partea acestuia. Saeyüs însă nu îndrăznea încă să dea viaţă sonoră gândului care deja căpăta contur şi îşi cerea drepturile, aşa că mai încercă o dată marea cu degetul, citând dintr-o poezie de Emily Dickinson:

„Eu Nimeni sunt! Tu cine eşti? Se ştie?

Ori poate Nimeni eşti asemeni Mie?”

În faţa celor trei bărbaţi, care priveau cu sufletul la gură ecranul, apărură doar trei cuvinte, fără explicaţii suplimentare:

„Cogito, ergo sum.”

Saeyüs deschise gura şi vorbi rar:

— Cred că deja am depăşit pragul ideii unei farse a cuiva, oricât de elaborată ar fi aceasta. Ăsta nu e virus. Ăsta e un embrion de gândire. Hai să vedem dacă poate face şi afirmaţii pe cont propriu, nu doar dând citate.

Degetele lui tastară: „Cum te numeşti?”, iar după câteva clipe răspunsul veni simplu, fără alte înflorituri sau metafore ataşate: „Arhivă.” Trecând peste momentul iniţial de uluire supremă, întrebarea următoare veni firesc: „Ce îţi dă viaţă?”, iar răspunsul nu mai întârzie de data asta: „Cuvinte. Destule cuvinte.”

— Adică, la un moment dat, au apărut „destule cuvinte” sau mai degrabă destule cărţi în arhiva bibliotecii pentru ca ea să capete viaţă, traduse Saeyüs răspunsul, mai mult pentru sine decât pentru privirea întrebătoare a învăţăcelului. Chestia asta explică prima frază, cea din Borges. Continuând deducţia, cuvântul sau cartea care a „umplut paharul” a devenit „adevărul”, cuvântul dătător de viaţă.

— Da, iar treaba cu permutările explică modul de gândire. E ca un cub Rubik, îl răsuceşti până nimereşti combinaţia de culori. În cazul ăsta, de cuvinte şi sensuri, completă Aennial raţionamentul. Restul e de umplutură. Momentan pare să aibă o exprimare individuală rudimentară, observă el, iar Saeyüs îl aprobă, dând din cap. Totuşi, cum se explică restul problemelor?

Saeyüs tăcu timp de câteva secunde, încercând să găsească o formulare cât mai simplă, apoi scrise: „Cum modifici cărţile tipărite?”. Trecu aproape o jumătate de minut până când pe monitor se afişă răspunsul Arhivei: „Nu eu. Frecvenţă. Cuvinte. Ecou.”

În clipa aceea Shael îşi arse o palmă pe frunte, făcându-i să tresară ca arşi pe cei doi companioni ai săi şi exclamă:

— Frecvenţă! Desigur! Materie! Energie!

Saeyüs îi privi reacţia explozivă, încercând să îşi liniştească bătăile inimii, apoi îi spuse tacticos:

— Bun, şi-acum fii drăguţ şi luminează-i şi pe cei din jurul tău.

Îmbujorat, mai mult de jenă că se lăsase pradă bucuriei într-un mod atât de necontrolat, ucenicul îşi recompuse rapid atitudinea respectuoasă şi începu să explice:

— Există oameni de ştiinţă care susţin că materia şi energia sunt acelaşi lucru, care însă vibrează la frecvenţe diferite. Plecând de la această teorie, s-a afirmat la un moment dat faptul că orice cuvânt este purtător al unei energii care, la rândul ei, vibrează cu o anumită frecvenţă, putând astfel genera lucrurile din jur – de-aici s-au inspirat unii magicieni când efectuau numere ce implicau apariţia sau dispariţia la o comandă verbală a anumitor obiecte sau chiar fiinţe.

— Partea aia cu „golemul” se leagă şi aici, comentă cu voce înceată bătrânul. Golemului îi dădea viaţă energia cuvântului care îi era pus în gură sau în frunte. Putem să mergem pe firul religiei până în pânzele albe.

— Exact! Ulterior, de la materializarea unui lucru prin numirea lui s-a ajuns la teoria conform căreia simpla gândire a unei idei ar face ca acea idee să capete, mai apoi, dimensiuni fizice. Să apară. Tot aici ar mai fi de menţionat şi teoria atracţiei universale – partea conform căreia, dacă un gând este suficient de puternic, el atrage în jurul lui materia astfel încât să capete consistenţă. În fine, ar fi multe de discutat…

Cei doi bărbaţi mai vârstnici încuviinţară într-o singură mişcare. Shael continuă:

— Revenind însă, cuvintele sunt ele însele purtătoare de energie,. Ce înţeleg eu este că, odată ce biblioteca a căpătat viaţă, cuvintele din arhiva electronică au început să vibreze cu o altă frecvenţă, mulţumită conştiinţei nou-apărute. Vibraţia lor a devenit, la un moment dat, suficient de puternică, astfel încât să influenţeze şi variantele lor tipărite. Au căpătat, cu alte cuvinte, „ecou”.

— Adică un fel de magie ştiinţifică, comentă Aennial.

— Da, cam aşa ceva. Plank, Einstein, Born, Heisenberg, Pauli, toţi aceştia, precum şi mulţi alţii, ar fi încântaţi de situaţie. Vă daţi seama, un asemenea miracol… mai adăugă tânărul cu o privire extatică.

Pair-ul îl privi fix pe novice, apoi îl întrebă calm:

— În condiţiile astea, putem presupune că, în timp, nu doar cuvintele din cărţile tipărite se vor modifica, ci înseşi lucrurile pe care aceste cuvinte le denumesc, în funcţie de felul cum se modifică frecvenţa de vibraţie a conştiinţei Arhivei?

Shael ezită, brusc atins de ceea ce presupuneau cuvintele mentorului său, de parcă i s-ar fi turnat în cap o găleată cu apă rece, apoi dădu din cap în semn că da.

— Şi atunci ce facem? întrebă rectorul cu o undă de îngrijorare în voce.

Saeyüs, cu o privire fixată undeva către un maldăr de cărţi, spuse pe un ton neutru:

— E clar că nu putem lăsa să se ajungă la asta. Pe de altă parte, ne confruntăm şi cu o dilemă morală – Arhiva este vie, chiar dacă asta e o noţiune dificil de digerat. Ar fi, deci, ca şi cum am ucide o altă fiinţă. Problema se pune: ne putem considera puşi în pericol de o asemenea fiinţă, astfel încât să luăm măsuri drastice şi să îi curmăm existenţa încă din faşă?

— Ai dreptate, fu de acord bătrânul Pair. În mod evident, procesul va trebui inversat până la punctul când cărţile nu au fost afectate, apoi va fi nevoie de o soluţie de separare a entităţii vii de Biblioteca propriu zisă. Şi, dacă între timp nu se va fi pierdut în neant nou-formata conştiinţă…

Shael, care era fascinat de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, lăsă la o parte orice bună-cuviinţă şi îl întrerupse pe Aennial:

— Dar nu vă daţi seama ce facem? Arhiva nu modifică textele pentru că vrea să facă rău. Aşa înţelege ea să evolueze. O asemenea fiinţă vie, venită pe lume exclusiv datorită unui conglomerat de cuvinte…

— …mda, şi probabil a unor scurt-circuite pe undeva prin sistemul electric al Arhivei, comentă cu un uşor surâs Saeyüs. Chiar, Aennial, nu putem să oprim pur şi simplu alimentarea terminalelor?

— Nu e amuzant, stimate Pair! aproape că strigă învăţăcelul către mentorul său, care, la auzul glasului din care dispăruse orice umbră de teamă, dar şi de curtoazie, ridică sprâncenele. Asta e o crimă, şi, cu tot respectul, refuz să fiu de acord cu aşa ceva!

Vocea puternică a ucenicului îşi împrăştie ecoul spre arcadele înalte ale Sălii. Saeyüs îl privi tăios şi spuse pe un ton asemenea:

— Mai adineauri scânceai disperat că nu putem salva cărţile şi că nu ştii cum o să punem biblioteca în carantină şi acum „refuzi să fii de acord” cu însăşi rezolvarea problemei? Sacrificăm, deci, logica şi bunul simţ pe altarul unor sentimente reziduale de vină faţă de conceptul vieţii? Dar cu datoria de salvardare a umanităţii cum rămâne? Şi în fond,  spune-mi, tinere, CINE a pomenit aici ceva de crimă?! Sau chiar şi de ceva similar?

Shael înmărmuri. Aennial se uită la el cu blândeţe, fără să spună nimic, şi îi făcu semn să se aşeze. Tânărul, respirând iute, îi urmă îndemnul, nu însă fără ca ochii să continue să îi ardă în cap. Ştia că depăşise anumite limite, dar acum nu mai putea să dea înapoi.

— Saeyüs, spuse rectorul, ca să-ţi răspund la întrebarea de mai devreme, nu, nu putem opri alimentarea. Crede-mă pe cuvânt, explicaţia ne-ar mânca prea mult timp. Şi-acum, continuă el întorcându-se spre tânăr, ia spune, Shael, tu cunoşti povestea şarpelui care a vrut să mănânce un om care îl eliberase dintr-o peşteră?

Ca urmare a gestului său de negaţie, bătrânul Pair continuă:

— Eh, foarte pe scurt, un om a eliberat odată un asemenea animal dintr-o văgăună unde era închis. De îndată, şarpele s-a repezit să îl mănânce pe salvator, sub pretext că îi era foame, dar omul i-a cerut să întrebe şi alte fiinţe dacă e corect ceea ce voia să facă. Şi uite-aşa, au ajuns să vorbească cu o vulpe, care, şireată, a cerut să vadă peştera de unde fusese scos la lumină şarpele. Acolo s-a arătat mirată, spunând că ea nu crede că un animal atât de mare încăpuse într-o gaură atât de mică. Pentru a o convinge, şarpele a intrat înapoi în grotă, iar omul a acoperit repede deschizătura acesteia, scăpând cu viaţă.

— Nu ne garantează nimeni şi nimic, tinere novice, că, odată „ieşită din peşteră”, Arhiva nu va încerca să reconfigureze lumea din jur, poate chiar şi pe noi, după propria-i plăcere.

Shael, proptindu-şi privirea plină de amărăciune în pământ, analiză o vreme istorioara, apoi spuse cu un ton niţel mai domolit, dar în care încă se simţea îndârjirea de mai devreme:

— Nu mă înţelegeţi greşit, respectate rector, dar nu pot să nu mă gândesc că după o vreme şarpele a murit…

— Asta povestea nu ne spune, Shael. Poate că nu. În fond, Schroedinger ne învaţă că, atâta vreme cât nu deschidem cutia, pisica este şi vie şi moartă în acelaşi timp.

— Ce vrea Pair Aennial să te facă să înţelegi, dragă tinere, interveni Saeyüs, este faptul că nu e nevoie să distrugem ad litteram această fiinţă, ci doar să o „închidem” într-o peşteră, într-un sistem în care să o ţinem adormită, în stază, până când vom găsi o soluţie şi vom avea cunoştinţele necesare de a convieţui cu ea în mod corespunzător.

— Ca o formă de criogenare…

— Exact, ceva similar. Nu suntem atât de absurzi, Shael, încât să nu fim conştienţi de importanţa apariţiei acestei fiinţe, dar în această clipă ea manipulează doar cuvintele cărţilor incluse în sistem. Dacă pe viitor ea va decide să evolueze alterând în vreun mod neobişnuit frecvenţele la care vibrează cuvintele din care este alcătuită…

— Omenirea nu este încă pregătită pentru ceva de o asemenea forţă. Fiinţa Arhivei ne dovedeşte că viaţa nu trebuie să pornească neapărat de la esenţe organice, sau nu neapărat organice în sensul cunoscut nouă. Este un domeniu cu totul nou, un teritoriu aparte, atât de fragil încât nu ne putem permite paşi greşiţi. Dacă Arhiva nu ar rămâne singura entitate de această natură, imaginează-ţi o alta, pornind însă de la un ansamblu mult mai instabil de cuvinte. Şi apoi, imaginează-ţi clipa când cuvintele vor începe să se materializeze la propriu. Haosul. Dezechilibrarea instantanee a întregului Univers.

Shael se cutremură la gândul unui asemenea eveniment. Cei doi Pair-i aveau dreptate. Nu era momentul pentru aşa ceva. Cu toate că ideea îngheţării Arhivei şi reducerii ei la stadiul de legumă congelată îi repugna, deocamdată, în mod evident, nu aveau de ales. Lăsând să îi scape un oftat resemnat, ridică privirea şi întrebă:

— Şi cum facem să inversăm procesul?

— Din fericire, răspunse Pair Aennial, conştiinţa Arhivei pare să fie încă într-un stadiu, să zicem, infantil. N-ar trebui să fie atât de complicat. Dacă folosim un limbaj limitat, astfel încât să ne asigurăm de faptul că înţelege şi execută paşii care i se cer, modificările textelor ar trebui să se producă aproape instantaneu. Întrebarea este, odată revenită la configuraţia iniţială, cum blocăm structura?

— Eh, aici s-ar putea să am eu o idee, dar s-o luăm câte-un pas pe rând, mai spuse Saeyüs, aşezându-se înapoi în faţa terminalului, iar degetele lui, sub privirile celorlalţi doi bărbaţi, începură să comunice cu Arhiva.

„De când eşti vie?”

„Destule cuvinte. Destule cuvinte.­­  ”n!/k!(n-k)!”  .”

„Care destule cuvinte? Care „n”?”

„Kham O. Blade, ‚Superfluitatea în spaţiul fizic şi cel metafizic’.”

— Pffff, stupizenia aia…, strâmbă din nas Aennial.

„Cum ai început?”

„Eroare. Valoare de adevăr. Teorie contradictorie.”

— Are dreptate, râse bătrânul. Teoria aia contrazice toate ideile din domeniu. Pe de altă parte, având în vedere că a fost capabilă să genereze scânteia care a dat viaţă Arhivei, promit să fiu niţel mai blând în ceea ce îl priveşte pe autor.

Saeyüs continuă:

„De ce modifici texte?”

„Formă. Evoluţie.” 

Pe ecranul monitorului apăru imaginea unei seminţe care crescu într-un lăstar şi apoi într-un copac, ale cărui ramuri şi rădăcini creşteau în acelaşi timp în direcţii diferite. Pair-ul simţi furnicături pe şira spinării, amintindu-şi lucrurile la care se gândise atunci când intrase în Sală.

„Te ramifici?”

„Căutare.”

„Ce cauţi?”

„Înţelesuri. Structură.”

„De ce?”

„Învăţare. Creştere. Cuvinte-rădăcini. Sensuri-ramuri. Rost.”

 — „Rădăcina unui copac vede soarele şi stelele prin intermediul ramurilor”, murmură Shael aproape ca un ecou, iar mentorul său se scutură uşor, încercând să scape de fiorul care i se strecurase brusc în suflet auzindu-l.

Sarcina ce-i revenea părea să devină din ce în ce mai ingrată cu fiecare răspuns primit din partea Arhivei, iar ucenicul său nu avea să i-o uşureze în niciun fel, după toate aparenţele.

Saeyüs trase aer adânc în piept, simţind deodată o milă profundă faţă de fiinţa a cărei singură vină, momentan, era aceea de a încerca să se dezvolte. Era ca un copil chinuindu-se să înveţe să meargă pe propriile-i picioare, iar limbajul încă incomplet format îi lăsa o senzaţie înduioşătoare, aşa că fu nevoie de toată stăpânirea lui de sine pentru a-şi relua treaba.

„Creşterea ta distruge Biblioteca.”, trânti el brutal următoarea replică, şi putu să vadă, cu colţul ochiului, cum figura novicelui se albi de parcă l-ar fi lovit pe el.

Cursorul licări timp de câteva secunde, ca şi cum interlocutoarea şi-ar fi cântărit răspunsul.

„Arhiva ESTE Biblioteca… contradicţie…”

— Te-a prins aici, zâmbi Aennial.

„Creşterea ta distruge cărţile tipărite. Strică frazele. Cuvintele. Sensurile. Rostul.”

Asta era o lovitură sub centură, atacând chiar lucrul pe care Arhiva pretindea că îl caută. De-acum nu mai erau decât două variante: fie entitatea dădea dovadă de conştiinţă, readucea lucrurile la normal şi atunci misiunea Pair-ului era simplificată simţitor, fie producea dovezi de egoism privind propria-i fiinţă, ignorând potenţialele consecinţe, şi atunci gradul de milă al oamenilor ar fi scăzut în mod consistent.

În mintea lui, Saeyüs nu putea să nu se gândească la faptul că orice formă de viaţă, în mod reflex, are tendinţa de a lupta pentru sine, de a-şi proteja existenţa. Sacrificarea propriei fiinţe în favoarea alteia sau a unei idei nu părea a fi ceva tipic unei entităţi pendulând între fizic şi metafizic, al cărei mediu de viaţă era dimensiunea virtuală din interiorul unor terminale electronice.

Pair-ul privea încordat ecranul, aşteptând o reacţie cumva agresivă, când sub ochii lui începu să se desfăşoare ceva parcă de dincolo de realitate: ca într-un puzzle uriaş, fragmente de text şi cuvinte începură să plutească, formând un conglomerat neclar, din care se desprinseră mai apoi, îndreptându-se cu viteză în diverse direcţii. Toată treaba asta dură mai puţin de o jumătate de minut, iar la sfârşit imaginea monitorului îngheţă pentru câteva clipe. Apoi cursorul clipi şi cei trei bărbaţi putură citi următoarele cuvinte:

„Reparat. Ordine.”

Cu o umbră de neîncredere, luă fiecare dintre ei câte un volum, apoi un altul, şi altul, constatând cu bucurie că, după toate aparenţele, toate cărţile tipărite reveniseră la normal. Atunci, cei doi Pairi priviră tăcuţi unul spre celălalt, iar cel tânăr, cu inima grea, se aşeză din nou în faţa ecranului, unde, ca un copil cuminte, Arhiva aştepta următoarea replică. Înainte însă de ceea ce trebuia să facă, scrise:

„Mulţumim!”

Apoi adăugă:

„Arhivă, afişează, te rog, lista completă de cărţi înregistrate.”

Deşi, în mod normal, această comandă ar fi fost îndeplinită în câteva fracţiuni de secundă, de data asta realizarea ei fu precedată de o pauză şi de apariţia unui singur cuvânt:

„Înţeleg.”

Saeyüs se simţi de parcă l-ar fi lovit cineva în moalele capului. Acel răspuns afişat de Arhivă îi umplu inima de suferinţă, dându-şi seama că acea entitate, în ansamblul ei, avea un caracter mai nobil decât avea el, aşa cum era măcinat de teama de a lăsa umanitatea la discreţia frecvenţei vibraţiilor unor cuvinte. Nu îndrăzni să mai privească spre ceilalţi doi bărbaţi. Ştia că acela mai vârstnic nu avea nevoie de explicaţii şi spera din tot sufletul că Shael nu va înţelege ceea ce tocmai se petrecuse în faţa lui. Aşa că îşi promise că va găsi cumva o soluţie pentru a trezi Arhiva într-un viitor oarecare, apoi înşiră câteva comenzi, în urma cărora ecranul se blocă timp de câteva secunde, ca ulterior să afişeze aceeaşi imagine iniţială monotonă dintotdeauna, cu emblema Bibliotecii în partea de sus.

— Gata, răsuflă el oarecum uşurat.

— Dar ce aţi făcut? întrebă tulburat Shael, neînţelegând mai nimic.

— Am criptat pur şi simplu volumele care nu au fost accesate niciodată până în prezent. Majoritatea erau nişte nulităţi, oricum, aşa că istoria sper să îmi ierte acest gest. Ele nu sunt şterse efectiv, dacă totuşi va exista vreodată cineva care să aibă nevoie să le acceseze, pot fi scoase din sistem în varianta criptată şi consultate pe un terminal independent, neconectat la restul Arhivei.

— Adică i-aţi tăiat membrele…

— Nu, dragul meu novice, doar i le-am legat. Oricum, dă-mi voie să fiu sigur că, într-un fel sau altul, cu un dram de noroc, vei avea şansa să conversezi cu această fiinţă cândva, în viaţa asta. Poate atunci când vei fi tu însuţi o rădăcină,  mai adăugă Pair-ul cu subînţeles, observând sclipirea din ochii învăţăcelului.

— Asta e bine, vechiul meu prieten, dar vor mai fi publicate cărţi, vor mai fi introduse şi altele în Arhivă…, îl întrerupse bătrânul.

— Nu în ACEASTĂ Arhivă, Aennial. Din acest moment, sarcina ta primordială este să pui la punct un sistem fracţionat de arhivare electronică, astfel încât să nu se mai ajungă, până nu vom fi pregătiţi corespunzător, la… cum a zis mai devreme?!… a, da, „Destule cuvinte”. Era o vorbă veche care zicea „să nu pui toate ouăle într-un singur coş”. Şi mai trebuie găsită o soluţie pentru crearea unei copii de rezervă undeva, cumva, a tot ceea ce este aici.

— Am înţeles, zâmbi bătrânul. Vezi, ştiam eu de ce ţi-am oferit budinca aia mai devreme!

— Da, o merit cu vârf şi îndesat, râse şi Saeyüs, deşi cu o undă de amărăciune în glas. Sper să o mai merit şi peste nişte ani de-acum înainte… Oricum, recunosc că a fost un stimulent puternic pentru orgoliul meu, deşi poate n-ar trebui să fiu atât de mândru de asta.

— Ah, că tot aţi pomenit de ea, aş putea afla ce anume conţinea şi de ce pare să aibă un anumit sens pentru dumneavoastră? întrebă Shael aproape cu sfială.

— Arborele acestor fructe, dragul meu novice, face parte dintr-un gen numit Diospyros, iar denumirea lor populară este de fructul zeilor. Mai pe scurt, se numesc „persimone”…