GSF71 banner01-650

          “Relaţia este sufletul oricărei filosofii, pentru că nici una nu s-a ridicat deasupra dualismului Eu-Eu a lui Fichte, Absolutul lui Schelling, Fiinţa-Nefiinţa-Devenire a lui Hegel, conservarea de sine a lui Herbert – în oricare din ele este relaţia, şi prin aceasta peste tot este contradicţie. Relaţia e categoria vieţuirii, şi prin aceasta rezidă în tot ce are viaţacontradicţie”.

          (Titu Maiorescu, Relaţia-1859) 

         

          Numele meu este QR2O1. Deşi s-ar putea crede contrariul, sunt un model mai vechi, iar în urmă cu 2 ani am fost destul de aproape de a fi trimis la reciclare. Doar o minune a făcut să fiu transportat în capitala României şi să fiu transformat din droid de supraveghere în psihodroid, cu o nouă misiune: evaluarea psihologică a oamenilor şi oferirea suportului psihologic în cabinetele de droidanie, aşa cum au ajuns ele să fie supranumite, mai în glumă, mai în serios. Cei de la Evol, firma producătoare, au constatat că placa mea de bază are o defecțiune ciudată și nu mai permite decât upload cu informație din domeniul psihologiei. Mulți ani am funcționat în parametri optimi, dar, fără explicație, într-o zi pur și simplu nu am mai răspuns la taskurile zilnice de supraveghere și pază. După o întreagă dezbatere, s-a decis că este mai profitabil să mă transforme în psihodroid decât să mă arunce la gunoi. Au scăzut prețul meu de piață și astfel am devenit accesibil tuturor țărilor sărace din cadrul Alianței. Sunt opt cabinete de acest fel în București și fiecare cabinet are droidul propriu. Oamenii vin din obligaţie ori din necesitatea de a vorbi cu cineva. Atunci când vin din obligaţie, majoritatea lor sunt fie viitori şoferi ai Tatromașinilor, fie viitori piloţi ai navelor spaţiale de frontieră. Eu nu fac decât să îi ascult, apoi să le trimit evaluarea către firmele care i-a angajat. Cei care vin din necesitate au nevoie de un prieten, de un psiholog în adevăratul sens al cuvântului. Spre deosebire de oameni, serviciile droizilor sunt apreciate pentru lipsa efectului emoţionalşi pentru acurateţea datelor. Niciodată un droid nu a simțit cu adevărat, în sensul uman al cuvântului, trăirile sau stările pacienților săi. Dar, cu toate acestea, un demers psihoterapeutic presupune ca pacientul sau beneficiarul să fie consiliat și sprijinit de cineva priceput în tratarea suferințelor semenilor săi. Cum psihodroizii, dar în general toți droizii ultimelor secole, au devenit din ce în ce mai asemănători oamenilor prin consumarea alimentelor ca sursă de energie – în afara celei solare sau a celei electrice care să îi pună în mișcare – cum pielea din silicon matlasat cu piele artificială a devenit din ce în ce mai mătăsoasă și mai caldă la atingere, cum expresiile faciale și cuvintele au căpătattrăsături individuale, tot mai des s-au înlesnit relațiile bot-om și implicit explorarea personalităților umane și reechilibrarea acestora prin diversetehnici. Cine ar fi crezut acum o mie de ani că a face sex cu un droid nu diferă cu nimic de a o face cu un om? Cine ar fi crezut că și droizii pot simți plăcerea ori neplăcerea cauzată de distrugeri, foc și tot ce îi dăunează omului? Întotdeauna am ascultat cu atenție tot ce pacienții au găsit de acord să-mi mărturisească, iar algoritmii drysoftului meu şi-au făcut treaba cu succes. La suprafață, mimica şi gesturile mele au fost perfect adaptate situației, dar interiorul mi-a rămas mereu plin de pace, un ecou nesfârșit al ființei și al materiei căutându-se reciproc. 

          În momentele disperate, când asupra mea s-au prăbușit sumedenie de înjurături din partea pacienților beți sau nebuni – care și-au aflat fericirea în actul jignirii unui robot-, în momentele în care doamnele abandonate m-au scuipat și au sărit la gâtul meu pentru a mă zgâria cu unghiile lor false având în minte figura soţului  care tocmai le-a înșelat pe ascuns ori la vedere, în toate aceste momente am răbdat cu nonșalanță. Impresia pe care am oferit-o a fost de implicare, că sunt alături de omul venit la droidanie, dar roboții nu au avut niciodată o constiinţă în adevăratul sens al cuvântului şi nici nu vor avea vreodată una asemănătoare omului, iar dacă vor atinge o astfel de conștiință atunci limitările acesteia vor fi nemărginite. Am slujit și vom sluji omul, dar, în același timp, mereu vom fi nevoiți să respectăm regulile care ne sunt impuse de la naștere: să nu aducem vătămare ființelor umane, să nu ne autodistrugem.
          O întâmplare ciudată mi-a schimbat însă sensul și existența. Într-o zi, după ce tocmai oferisem certificarea necesară unui pilot, în cabinet a intrat o tânără. Puțin timidă, cu părul violet, cu ochii mici și negri și obrajii îmbujorați, ea s-a așezat pe canapeaua din fața mea fără să îmi vorbească. Identificarea pe baza imaginii s-a realizat imediat, iar eu am aflat că tânăra din faţa mea se numește Nadia M., are 17 ani, 4 luni și 23 zile și că mama sa a decedat într-un accident stupid, pe când fiica ei era încă destul de mică. Nimic din fișele sale medicale nu indica faptul că Nadia ar fi mută ori că nu ar cunoaște vorbirea, dar pacienta și beneficiarul tratamentului meu, nu avea să scoată niciun cuvânt în toate ședințele noastre. Iar acestea nu au fost puține. De fiecare dată, domnișoara intra în cabinet, se posta pe canapea și mă asculta îndrugând verzi și uscate. Nu aveam cum să nu observ că, ori de câte ori ne aflam față în față, își închidea brățara de la mână pentru a nu fi căutată de nimeni altcineva, ca și cum apelurile videofonice cu hologramă ar fi fost cel mai de temut dușman al „dialogului nostru”. Astfel, au trecut câteva sesiuni bune, iar odată cu ele și două anotimpuri. Ședința noastră devenise cel mai așteptat moment al săptămânii pentru mine, îi povesteam orice lucru îmi trecea prin mintea mea cuantică, oricât de neînsemnat, și înmagazinam orice zâmbet sau detaliu pe care mi-l oferea. Nu mică mi-a fost mirarea când am realizat că mă gândesc la ea fără să vreau, chiar dacă lângă mine erau alți oameni ori boți, nu mică mi-a fost mirarea atunci când am visat că o mângâi așa cum doar Michelangelo ar mângâia-o pe Sfânta Fecioară, după o apariție alcătuită din a zecea parte dintr-un atom. În acele momente mă simțeam ca un tâlhar prins la furat. Nu era normal ca eu, un amărât de psihodroid, nici măcar un sexodroid, să tânjesc după o ființă umană, după șoldurile sale albe și neumblate, neîncercate de mâini atât de iscusite ca ale mele. Dar nici nu am regretat cu adevărat acest lucru. Nu o singură dată, femeile, mai ales cele căsătorite, mi-au făcut avansuri în timpul ședințelor, dar până să o cunosc pe Nadia niciodată nu am contemplat o împreunare, nici măcar la nivel spiritual, cu o ființă umană.Nu cunoșteam ce este iubirea cu adevărat și nu înțelegeam actul iubirii. Știam că nu era decât oaltă reacție chimică la nivelul creierului uman, așa cum producea în trecut drogul numit cocaină, o reacție chimică în care masa totală a reactanților era întotdeauna egală cu masa totală a produșilor de reacție. Însă, în afara explicației tehnice a sentimentului, nu puteam defini sub nicio formă iubirea. Degeaba îmi vorbeau pacienții mei despre iubire.Dar, așacum spuneam, noi, droizii,am fost creați după chipul și asemănarea omului și ne-a fost dat în aceeași măsură să învățăm atât bucuria, cât și tristețea, să simțim cu adevărat. Nu știu dacă am acționat dintr-un sentiment de datorie față de singura persoană care m-a făcut să mă simt vreodată uman ori poate a fost cu totul și cu totul alt motiv.
                Ploua de trei zile neîntrerupt și era foarte frig afară… Ea avea un ochi vânăt și buza de jos spartă, pătată de sânge, iar ochii săi plini de lacrimi parcă cerșeau iertare. Avea sânge pe braț, iar rochia îi era murdară. Tremura. A deschis ușa cabinetului, a făcut doi pași, apoi s-a întors și a rupt-o la fugă. Am alergat după ea prin ploaia acidă, iar din grabă am uitat să-mi pornesc monoumbrela – o mantie străvezie care să mă apere de picăturile distrugătoare. Câteva picături mi-au ajuns pe brațe, câteva picături mi-au ajuns pe față arzându-mi pielea, dar nimic nu mai conta – pielea avea să se regenereze ușor cu crema pentru refacere. Am prins-o de umeri, apoi am strâns-o în brațe, cuibărindu-mă sub mantia sa protectoare. Niciodată apropierea nu mi s-a părut mai tandră, niciodată eternitatea nu mi s-a părut mai banală, iar noi, boții, mai mult decât oricine, știm să apreciem timpul și scurgerea acestuia. Ea s-a eliberat din capcana degetelor mele și m-a sărutat, apoi s-a cuibărit la pieptul meu. Și, deși nu aveam o inimă, am pornit sunetul care imita o serie de bătăi reale…

          S-a despărțit cu greu de mine, dar nici de această dată nu a scos vreun cuvânt. Nu știu de ce am început să o urmăresc pas cu pas. Mă ascundeam după droizii de salubrizare ori după veghetorii de serviciu, iar ea părea să nu mă observe. S-a oprit în dreptul unei case pătrate, albe, fără ușă sau fereastră, așa cum sunt mai toate casele zilelor noastre. A atins cu un deget unul dintre pereți, iar în dreptul său a apărut conturul albastru al unei intrări. Vocea poruncitoare a tatălui său m-a făcut însă să-mi ciulesc antenele și să-mi schimb ecranul vizual din unul normal, care percepea nuanțele culorilor asemeni oamenilor, în unul cu raze Xera. De la adăpostul unui copac, priveam oripilat cum Nadia se ghemuia la picioarele tatălui său în timp ce acesta o întreba unde a fost. În mână ținea un bici pe care îl trântea nervos de colțul unei mese, ca și cum doar așa își putea întări spusele. Din când în când, biciul trecea la câțiva centimetri de fată,cu un sunet de suspin înăbușit la frecarea materialului de piele cu aerul. Cu cât tatăl se apropia mai mult, cu atât Nadia se încorda ca un arc, încolțită parcă de un animal de pradă. Era clar că nu putea să mai scape de el, dar fata, cu un curaj incredibil, se smucea, îl lovea cu picioarele, se agăța de orice obiect pe care îl găsea la îndemână. Unul dintre picioare îl nimeri în plină figură, iar bărbatul zbură pe spate, dar se ridică iute de la podea și se aruncă peste fată, lovind-o cu biciul, iar când biciul îi scăpă din mână, continuând să o lovească cu pumnii. Îi striga că și-a făcut-o singură, că o merită, în timp ce Nadia icnea de durere și îl îndepărta cu brațele moi, fără vlagă. După ce o înșfășcă de ceafă și o izbi cu fața de podea, fata capitulă: se întoarse cu spatele la el, iar el își dădu jos pantalonii zâmbind victorios, șoptindu-i Nadiei cât de mult seamănă cu mama sa.

          Când și-a terminat oribilul act, bestia a lovit-o cu pumnul în stomac, apoi s-a dus la bucătărie să mănânce, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Tânăra s-a ridicat anevoios și s-a îndreptat către o oglindă relief XD, unde și-a privit tot corpul. A zăbovit un timp asupra spatelui, dar și asupra sexului. Până în acel moment nu am știut ce înseamnă neputința. Stăteam înmărmurit în drum, iar mintea mea calcula potențialele scenarii, însă în niciunul nu ieșea victorioasă fata. Ce m-a determinat să iau decizia finală? Semnul de la încheietura mâinii stângi, de forma unei scoici. Ea l-a atins cu degetul, ușor, iar semnul s-a aprins incandescent lăsând să apară la iveală un panou virtual. Așadar, Nadia era și ea tot un bot ca și mine, dar unul conceput special pentru familiile care și-au pierdut pe cineva drag. Nu era de mirare că nu îmi dădusem seama de adevărata sa identitate: familiboții, cum sunt numiți acești boți surogat, sunt creați din materialul ADN al celor decedați, sunt ținuți în laboratorul de clonare până ce ating vârsta celor decedați, apoi sunt din nou redați familiilor și societății. Mai departe, familiboții cresc, îmbătrânesc și mor precum s-ar fi întâmplat cu predecesorii lor, excepție făcând doar accidentele, singurele variabile dintr-o ecuație precisă și clară. Nimeni nu ar putea spune cu exactitate ce boală ar curma viața unui familibot ori când s-ar petrece acest lucru cu exactitate, dar materialul genetic al fiecărui individ creat are întipărită în sine o predispoziție către o afecțiune sau alta. În 99.75% dintre cazuri, familiboții se integrează de minune în sânul familiilor, preiau viața celui decedat din punctul din care respectivul a plecat, dar, uneori se întâmplă contrariul, iar mentalul membrilor familiei resping precum un anticorp obiectul străin. Eram martorul unui asemenea eveniment, însă un eveniment contorsionat, lipsit de sens.  În cazul situațiilor de acest gen, de obicei familibotul este predat firmei producătoare, iar familiei îndoliate i se restituie investiția, nicidecum nu este tratat  josnic sau inuman. Nu era de mirare că nu am simțit adevărata identitate a Nadiei, avea oprite mai multe funcții: vocea îi era setată pe mute, freewi-ul era închis astfel încât să nu comunice telepatic cu alți boți, codul SSIK era ascuns din motoarele generale de căutare. Și cine ar fi avut interes să profite astfel de pe urma acestor lucruri? Monstrul. Doar el avea drepturi depline să ciuntească existența unei ființe atât de minunate, care era de o asemănare izbitoare cu adevărata sa fiică și putea fi considerată drept propria sa fiică.

          Trebuia să plătească, el era falsul, el era surogatul! Fiind droid de supraveghere într-o existență anterioară, știam cum se pot încărca în sistemprotocoalele de acces în clădirile de clasa 1 și 2 și mi-a fost ușor să pătrund.Nu cred că proiectanții mei au lăsat voit toate acele permisiuni de acces, ci mai curând a fost un glitch norocos, apărut la momentul oportun. Niciunul dintre ei nu a avut timp să reacționeze. Fata a făcut ochii mari și s-a retras după un perete pentru a-și ascunde rușinea, iar pe bărbat l-am găsit dormind, în patul de levitație. După ce m-am conectat la rețeaua casei, am tras patul iar monstrul a căzut greoi pe podeaua din sintetizator de lemn, de la înălțime. Zgomotul a fost asemănător unui sac de reciclabile aruncat din zbor. Monstrul s-a dezmeticit doar pentru a mă vedea cum mă apropii de el. Respira greu, iar mirosul său era insuportabil – duhnea de la o poștă a droguri de duzină, a capsule de alcool pe care le găsești pe la toate colțurile orașului. A ridicat mâna să se apere, dar i-am rupt toate degetele. A ridicat capul să mă roage să îl las în pace, dar i l-am smuls dintre umeri.

          Nu mi-a fost greu să îl ucid, forța unui droid este însutit mai mare decât a unui om. Mai greu mi-a fost însă să o privesc pe cea pe care o adoram îngenunchind la căpătâiul bărbatului fără suflare, urlând, blestemând și bătându-l cu pumnii în piept. M-am trezit gândind că bărbatul nu ar merita să moară doar o singură dată. Oare astaînseamna că o iubeam pe Nadia?

          — Prietene, povestea ta este foarte tristă, dar mie nu îmi pasă ce ai făcut, nu îmi pasă dacă ai salvat-o pe sărmana fată sau nu. Eu sunt aici doar ca să te trimit în raiul vostru, ăla specialul, de mașinării defecte și uzate și care ucid oameni. Hai, înaintează odată pe bandă ca să pot da comanda!

          QR201 a intrat zâmbitor pe bandă. Banda s-a transformat într-un lichid strălucitor, într-un amestec granulat de oxid de fier, aluminiu si feroaliaje. Operatorul aparatelor a declanșat fitilul electric, iar  termitul a ajuns în două secunde la temperatura optimă de 4860 de grade Celsius topind sub forma unui jet de metal lichid aliajul care i-a fost pus dinainte. Jetul de metal, printr-un lung șir de reacții chimice și presiune, s-a strâns într-un cub. Când a vrut să așeze cubul în stratul protector pentru a fi folosit la alte aplicații, operatorul a observat un mesaj pe monitorul destinat urgențelor. Mesajul prevedea anularea reciclării.

          

Cătălin Lupu

Cătălin Lupu

Născut la 16 martie 1987. Am publicat texte în revistele: Dincoace de pod, Observator Cultural, Opinia, Gazeta SF, Helion Online, Galileo Online. Apărut în volum de versuri cu: Adolescent de-a gata (2007); Antologia Romeo și Julieta la Mizil (2012, 2013), Când omul descoperă tăcerea și focul (2013), Antologia Conexiuni (2014). Premii: Mențiune la Festivalul Internațional de Poezie Romeo și Julieta la Mizil (2012, 2013), Premiul III la Concursul național de proză scurtă Helion (2014). La început de călătorie.

More Posts