Titlul ar trebui să spună totul. Citesc românii fantasy? Sau mai precis, citesc ei suficient fantasy ca să puntem spune cu mâna pe inimă că pe meleagurile noastre, genul e gustat si devorat? Cu greu şi nu fără o oarecare grimasă, mă simt obligat să spun ”nu”. Genul  fantasy, în România, mai are mulţi paşi de făcut până să iasă dintre notele de subsol considerate de mulţi cititori sub-literatură. Nu aş vrea să exagerez, şi nu aş vrea să credeţi că ai noştri compatrioţi habar n-au care-i treaba cu acest gen literar, cu se mănâncă, sau, mai bine zis, cu ce se citeşte. Graţie expansiunii internetului pe de-o parte, permiţând astfel accesul la curente culturale de altfel închise publicului larg, şi curajului a tot mai multor edituri (de profil SF sau nu) de a traduce şi publica romane de gen, mainstream sau nu, fantasy-ul a început, încet, să prindă rădăcini şi la noi. Până a intra în liga jucătorilor mari însă, mai e ceva timp.

Înainte să intru în detalii, ar fi cazul, zic, să privim aşa, puţin, la genul fantasy în general. Nu de alta, dar poate cineva citeşte articolul ăsta acum şi habar n-are despre ce vorbesc. Definiţia dată cu multă bunăvoinţă de Wikipedia e următoarea: ”Fantasy este un gen literar care foloseşte magia , împreună cu alte elemente supranaturale, ca element principal al intrigii, temei, şi/sau cadrului. ” De regulă acţiunea din opere fantasy are loc într-o lume fictivă unde magia este un lucru comun. Simplu, scurt şi la obiect. Mulţam Nea’ Wiki. În cultura contemporană, acest gen este dominat de forma lui medievalistă. Genul în sine este înrudit oarecum cu SF-ul(ambele aparţin genului mai mare de ficţiune speculativă), cu diferenţa că fantasy-ul nu încearcă să dea explicaţii logice sau pseudo-logice evenimentelor supranaturale care au loc ( deşi în fantasy-ul modern putem vorbi deja de o anumita „logică” a magiei), explicaţiile pentru acestea fiind de cele mai multe ori din ordinul misticismului. Buuun, acum ştim ce-i cu genul fantasy. Haidem deci înapoi la tema principală. Care o fi treaba cu lipsa lui de popularitate în rândul românilor?

Cu excepţia lăudatei serii Stăpânul Inelelor, care apare şi ea în română abia undeva la finele anilor 90, şi a romanelor din seria Harry Potter, genul fantasy nu numai că nu are popularitate în afara ultimului deceniu, dar este aproape absent pe piaţa literară din România. Am putea pune asta, împreună cu toate celelate reproşuri aferente, în cârca regimului comunist. „Cum aşa?” aţi putea întreba? Păi, în primul rând, ca să fac un scurt sumar al intrării acestui gen pe piaţa mainstream, trebuie să privesc unde altundeva, decât la Occident. Ce se întâmplă în Occident? În SUA anilor 50, popularitatea personajului lui Robert E. Howard, Conan the Barbarian, ia amploare, pregătind drumul pentru un celebru sub-gen al Fantasy-ului, Sword and Sorcery, şi dând naştere unei întregi game de arhetipuri care vor fi folosite şi re-folosite. Însă adevărata intrare pe piaţa mainstream are loc odata cu nasterea subgenului High Fantasy, prin seria The Lord of the Rings. De aici, genul a evoluat, numărul de publicaţii a crescut exponenţial, iar din curent literar s-a transformat într-un adevărat trend cultural. La rădăcina acestui succes stă apanajul literar pe care îl propune fantasy-ul tipic. Basmele despre monştrii, dragoni şi cavaleri sunt rescrise, li se dau intrigi şi personaje mai complexe, precum şi mai mult loc pentru a explora lumi noi, independente în cea mai mare măsură de lumea noastră. Numeroasele sub-genuri oferă câte ceva pentru toate gusturile. Avem intrigi politice complexe în epic fantasy, şi grupuri de aventurieri care explorează ruine antice în sword&sorcery. Anii 70 au văzut o explozie a cinematografiei de profil dar aceasta a avut o viaţă destul de scurtă datorită calităţii pe alocuri jalnice a producţiilor, majoritatea filmelor fiind repede uitate. Desigur, cu un curent atât de expansiv, vorbim şi de o largă răspândire a cărţilor de proastă calitate, care, dat fiind publicul ţintă destul de larg, aveau şanse destul de mari  să se vândă,în ciuda calităţii literare îndoielnice. Până astăzi, vorbim de două mari eşaloane ale literaturii fantasy: cel de sus, cuprinzând lucrări remarcabile de speţa A Song of Ice and Fire, Prince of Nothing şi Malazan Book of the Fallen, şi cel de jos, format din multe, multe romane subţiri care totuşi se vând, dar care nu aduc nimic în ipostaza de literatură.

Un alt rol în popularizarea literaturii Fantasy l-a avut şi naşterea RPG-urilor (role playing games), în care jucătorii participanţi intră în pielea unor personaje dintr-o lume fantastică, populată de orci, dragoni, tâlhari la drumul mare, şi în general împânzite de castele şi ruine, şi ele pline de secrete de mult uitate şi comori ale imperiilor mult apuse. Popularitatea acestora a fost uşor de explicat. Cine nu ar vrea să uite, timp de câteva ore pe săptămână, că este doar un funcţionar mărunt la o poştă sau un angajat fără nume dintr-un birou cubic, alegând în schimb să fie un brav cavaler care scapă locuitorii asupriţi a unui sat de influenţa malefică a unui vampir, sau un explorator care află că un zeu de mult mort e pe cale să renască, de pe un pergament de mult uitat din ruinele milenare ale unui templu? Această popularitate a deschis şi mai mult spectrul publicului deja numeros, şi, în ciuda atacurilor absurde din partea a diverse organizaţii religioase, pe baza unor argumente absolut cretine, nu a făcut decât să propulseze faima acestui  curent dincolo de orice aşteptări.

Să revenim dar pe meleagurile noastre. Datorită contactului redus cu valorile occidentale, contact de altfel nu neapărat încurajat, pe vremea comuniştilor nu prea se ştia ce-i aia fantasy. Pe vremea când Glenn Cook făcea furori reinventând genul supra-saturat de sword&sorcery prin capodopera saBlack Company, românii nu prea auziseră de sword&sorcery. De influenţa sus-menţionată a RPG-urilor nici nu mai vorbim. Până în cea de-a doua jumătate a anilor 90, jocurile de gen erau absente pe piaţa noastră, chiar şi acum fiind cunoscute doar unei anumite nişe „elitiste”, ca să-i zic aşa. Ceea ce e păcat, jocurile respective permit o evadare din cotidian cu greu obţinută prin alte metode. Astfel, chiar după căderea regimului, în virtutea inerţiei izolării, am rămas neştiutori în ceea ce priveşte curentul fantasy, care începea încet să se răspândească dincolo de cortina de fier. Într-un mod absolut regretabil, seria Wiedźmin (The Witcher) a lui Sapkowski, de referinţă pentri fantasy-ul din estul Europei, publicată pe parcursul anilor 90, a rămas necunoscută la noi până în 2007, când apare jocul PC bazat pe cărţi, cu acelaşi titlu, The Witcher. Succesul reîncarnării digitale a lui Geralt a atras atenţia asupra existenţei  romanelor, însă cu toate acestea, spectrul cunoscătorilor este unul redus, care au citit doar primele cărţi ale seriei publicate în limba engleză de către Orion Publishing Group, prin filiala SF&F Gollancz,sau, în cazuri mai izolate, cărţile în limba originală. În ciuda meleagurilor apropiate pe care a fost publicată, saga rămâne în continuare fără o traducere în limba română.

Datorită acestei izolări, am pierdut multe scrieri absolut superbe, de la Dragonlance la superba serie Riftwar a lui Raymond E. Feist (pentru care există şi un RPG pentru PC publicat în 1994 – un joc bun care combină particularităţile unui joc PC cu tehnicile de storytelling specifice unui roman, şi pe care îl recomand personal), seria Thomas Covenant a lui Donaldson, şi, până recent, Wheel of Time a lui Robert Jordan, despre care voi avea o remarcă mai jos.

Situaţia aceasta nu foarte frumoasă începe încet să se schimbe. Datorită succesului răsunător a seriei Harry Potter, care în doar câţiva ani de la publicarea primelor cărţi a şi primit o ecranizare de buget mare,  succes a cărui ecou la noi s-a soldat cu o intrare imediată pe piaţa literară românească, literatura fantasy a devenit cunoscută românilor. După ce au citit romanele lui Rowling, românii s-au trezit că vreau mai mult, şi au început să ceară, iar încet-încet, editurile au început să ofere. O bilă neagra se cuvine celor care au început cu diverse clone de Harry Potter, care au apărut asemeni ciupercilor după ploaie, şi numai laude celor care au căutat cărţi care să merite traduse.

O influenţă benefică vine de la francize non-literare la finele anilor 90, când jocurile PC devin din ce în ce mai răspândite la noi, iar fantasy-ul începe încet să fie cunoscut prin serii ca Might and Magic, Diablo, sau Wizardry, şi jocuri stand-alone precum Betrayal at Krondor.

Faptul că literatura fantasy la noi s-a răspândit pe baza unor impulsuri din afara cercului literar devine evidentă când privim la Stăpânul Inelelor în traducerea celor de la RAO, care, deşi a fost publicată înainte trilogiei ecranizate de New Line Cinema, a înregistrat multe vânzări odată cu succesul răsunător al peliculei. Fenomenul socio-cultural care sunt jocurile Warcraft şi World of Warcraft i-a determinat pe cei de la Amaltea să publice printre primele traduceri fantasy „de franciză”, o alegere fericită în cazul de faţă, întrucât cărţile publicate sub tutela Blizzard Entertainment sunt cărţi bune, care ies din sfera mediocrului în care se află majoritatea publicaţiilor de genul lor, nume precun Chris Metzen, Christie Golden , Jeff Grubb , Aaron Rosenberg sau Richard A. Knaak.

Dincolo de aceste influenţe din exterior, să vorbim puţin despre editurile care încearcă să aducă ce e mai bun prin afara între graniţele noastre. Nemira a făcut şi face o treabă onorabilă, fiind, în opinia mea, liderul de pe piaţă ca şi furnizor de fantasy&sf de la noi. Editura a adus şi continuă să aducă traduceri decente, printre care cea a seriei Cântec de gheaţă şi foc, probabil una dintre cărţile fantasy emblematice ale ultimelor două decenii. O carte superbă, şi o bună introducere în fantasy-ul modern, prezentate într-un ambalaj plăcut care denotă respect faţă de carte. Ucenicul Asasinului, o altă serie de succes, o avem în limba română tot de la ei, alături de multe altele. Tritonic e o altă editură care începe să facă paşi în această direcţie, însă mai are de învăţat în ceea ce priveşte ambalajul vizual al produselor, designerii coperţilor pentru o mare parte din cărţile apărute la ei până acum având un adevărat talent pentru alegerea unui layout cât se poate de generic, fără nici o legătură cu subiectul romanului (doar pentru că o carte aparţine genului fantasy nu înseamnă că un cavaler în armură sau un castel pe copertă e de ajuns ca să o reprezinte). Mai menţionez editura Millenium, care va aduce în curând prima carte din seria Black Company (Compania Neagră), pe care recomand să nu o rataţi.

Mai sunt cei de la Rao, care ne-au adus Stăpânul Inelelor şi mai nou, Roata Timpului (o traducere pe care încă n-am încercat-o, dar pe care câţiva dintre prietenii mei o consideră nu de cea mai bună calitate), însă apariţiile care vin de la ei sunt în număr prea mic pentru a-i considera jucători majori.

Cam asta e situaţie pe la noi. Recunosc, de curând lucrurile au început să arate din ce în ce mai bine (şi nu, nu vorbesc despre epidemia de romane cu vampiraşi de tagma Twilight care au început să infecteze bibliotecile), iar fantasy-ul începe să fie discutat pe cât mai multe forum-uri româneşti. În raitele mele periodice pe la Alexandria sau General Cart, remarc apariţii la intervale din ce în ce mai scurte, iar zilele trecute am pus mâna pe Tăişul Sabiei (The Sword Itself) de Joe Ambercombie, şi am rămas plăcut surprins să observ pe rafturi seria Orci a lui Nichols. Totuşi, când romanele fantasy de prin librării ocupă mai puţin de jumătate de raft, faţă de SF, care umple secţiuni întregi, iar seria Malazan Book of the Fallen are doar un volum publicat de câţiva ani, volum care e în cutia de 10 lei, mă simt obligat să spun că mai e de lucru. Dar situaţia e promiţătoare, aşa că mesajul meu final e unul pentru edituri: celor de la Nemira, Tritonic, Millenium, şi altora care au avut curajul să aducă acest gen la noi: „Domnilor, ţineţi-o tot aşa!”. Cât pentru restul: „Îndrăzniţi!”.  Vreau să văd un raft întreg cu cele zece cărţi din seria lui Steven Erikson.

Alexandru Andronic

Alexandru Andronic locuieşte în Rădăuţi, Suceava. A absolvit liceul Eudoxiu Hurmuzachi din Rădăuţi, profilul matematică – informatică. Actualmente student în cadrul Facultăţii de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea Ştefan cel Mare – Suceava.

Pasionat de fantasy şi table-top gaming.