Suntem zece în total. Trei fete și șapte băieți.

Aleg un bilețel din bolul pe care RJ-36 — robotul-judecător numărul 36, prescurtat astfel pentru ca indicativul numeric să fie cât mai vizibil pe pieptul său— mi-l vâră sub nas. Degetele îmi tremură atunci când despăturesc hârtia. Nouă. Nu știu dacă e de bine sau de rău că am extras un număr atât de mare. Asta înseamnă că alți opt oameni își vor încerca norocul înaintea mea și că, cel mai probabil, vor suferi o moarte violentă. Am văzut multe morți violente în sălbăticie, dar parcă niciuna nu se compară cu cele pe care le execută cel din fața mea. Este călăul perfect, lipsit de sentimente.

Ordinea fiind stabilită, RJ-36 ne invită să-l urmăm, iar noi facem întocmai. Orice revoltă din partea noastră e inutilă. Robotul-judecător este capabil să ne omoare pe toți într-o secundă. Puține sunt armele ce ar putea să-i distrugă trupul metalic. Și oricum, pentru unul ca el, acest lucru ar fi doar un pas înapoi. O copie a creierului său electronic ar fi încărcată într-un alt trup metalic, iar lucrurile ar reveni la normal. Mașinile acestea blestemate nu pot fi învinse atât de ușor, altfel oamenii ar fi făcut-o deja.

Ajungem într-o arenă mare, un fel de colosseum. Tribunele sunt pline, dar cei prezenți nu aplaudă, nu se agită, sunt cufundați într-o tăcere morbidă. Unii dintre ei găsesc o oarecare plăcere în acest spectacol nemilos, dar nu ar recunoaște acest lucru niciodată. Înainte să moară într-un raid al roboților-căutători, tata mi-a spus să fiu întotdeauna suspicioasă față de cei ce trăiesc în orașe. Puțini sunt aceia care nu au uitat să fie oameni.

Un puști de zece ani se desprinde de lângă mine și se îndreaptă spre masa de metal amplasată în mijlocul arenei. Se așază pe unul dintre scaune, iar RJ-36 îl ocupă pe al doilea. Un robot-servitor pătrunde în arenă de undeva dintr-un tunel aflat la dreapta noastră și aduce cu el o tablă de șah autentică și piese perfect lucrate. Un panou holografic își face apariția la înălțime, prezentând celor aflați în tribune confruntarea dintre cei doi oponenți. Robotul-judecător pare stăpân pe situație, anticipând fiecare mutare, pe când băiatul gândește intens, poate chiar se roagă. Știe că nu poate să câștige, așa că trage de timp, se agață de fiecare secundă sperând la o minune.

Dar toate au un sfârșit, iar jocul său se încheie abrupt în momentul în care RJ-36 declară Șah Mat. Puștiul abia apucă să strige atunci când trei lame zimțate îi retează trupul. Se zbate câteva clipe în agonia morții, după care doi pioni — așa le mai spunem uneori roboților-servitori — apar ca din pământ și încep să curețe mizeria făcută. În tribune, alți roboțise îngrijesc de cei care și-au dat mațele afară urmărind scena.

Încerc să-mi dau seama de ce fac asta, de ce ne obligă să urmărim totul. Se gândesc oare că ne vom strădui mai mult dacă vedem ce ne așteaptă? Sau nu înțeleg în ce fel ne afectează lucrurile acestea? Pentru ei, pierderea trupului metalic nu reprezintă o tragedie, așa că are sens să fie a doua variantă. Dar oare asta să fie?

Terminându-și treaba, roboții-servitori se fac nevăzuți. Un băiat înalt se desprinde de grupul nostru și se așază la masă, aranjând piesele pe tablă. Fără să trădeze vreo emoție, RJ-36 face același lucru. Înfruntarea lor începe.

Când îmi va veni rândul, voi înfrunta și eu robotul-judecător, iar soarta îmi va fi decisă de o partidă de șah. Sunt încrezătoare, am cele mai mari șanse dintre cei prezenți. Dacă înving, voi trăi în oraș. Nu este ceea ce îmi doresc, dar am o misiune.

Nimeni nu își mai amintește cum a început totul, pentru că roboții au șters toate informațiile legate de trecut, dar tata mi-a spus unele povești care au fost transmise de la o generație la alta.

Înainte să se alăture rebelilor, a fost unul dintre cei privilegiați, trăind ca un prinț din basmele pe care mi le citea mama când eram mică. Dar tatăl meu își ura viața și îi ura pe roboți. A învățat să joace șah, a devenit cel mai bun, apoi, păcălind roboții-gardieni, a fugit. În rătăcirile sale prin jungla nesfârșită aflată în afara orașelor, a întâlnit mulți oameni liberi. Acolo unde a fost acceptat, i-a învățat pe cei tineri să joace șah, le-a arătat cum să-i înfrunte pe roboții-judecători. De ce numai pe tineri? Pentru că roboții-căutători au ordin să captureze tinerii, atât.

Așa a întâlnit-o pe mama. A știut încă din prima clipă că o să-și petreacă restul vieții alături de ea. Un an mai târziu am apărut eu.

Pe măsură ce am crescut, tata m-a învățat să joc șah. Am urât șahul la început, probabil că încă îl mai urăsc puțin, dar am înțeles destul de repede că reprezintă singura mea șansă de supraviețuire. Atunci când unul dintre roboții-căutători mi-a omorât mama, am început să iau jocul în serios.

Când am ajuns la vârsta adolescenței, tata mi-a povestit despre grupurile de rebeli aflate în orașe și despre misiunea de a-i transforma pe roboți în slujitorii umanității, așa cum au fost cu mult timp în urmă, înainte ca aceștia să extermine nouăzeci la sută din oameni, pentru ca cei rămași să poată trăi din puținele resurse rămase. Primul Rege, așa cum s-a autointitulat inteligența artificială ce conduce armata de roboți, poate fi provocat o dată pe an la un joc de șah. Câștigătorul poate să-i ceară orice. Doar că nimeni nu l-a învins până acum.

Tatăl meu a fost un jucător de șah foarte bun, dar nu suficient de bun ca să-l înfrunte pe Primul Rege. A fugit din oraș pentru a căuta pe cineva care să poată. Până să fie ucis de un robot-căutător, am jucat mii de jocuri cu el, iar spre finalul vieții sale l-am bătut aproape tot timpul. Mi-a spus la un moment dat că sunt speranța omenirii. Nu știu dacă e adevărat, dar o să fac tot posibilul să înving roboții.

RJ-36 tocmai și-a învins al șaptelea oponent. După ce locul este curățat de pioni, Dani se ridică și se îndreaptă spre masă. Deodată, un gând își face loc în mintea mea. Alerg după ea și îi prind mâna. Îi strecor în palmă o hârtie împăturită și îi fac semn să o ascundă. Apoi îi urez noroc și mă întorc la locul meu.

Dani este prietena mea. Ne-am întâlnit după ce am fost adusă în oraș de roboții-căutători. Înainte de a înfrunta robotul-judecător, tinerii capturați sunt obligați să învețe să joace șah. M-am împrietenit foarte repede cu Dani, poate și pentru că este însărcinată, iar ceilalți o ocolesc din acest motiv. Partenerul ei a fost ucis în raidul roboților-căutători, așa că a rămas singură. Dacă nu ar fi fost copilul, s-ar fi sinucis. Chiar dacă roboții încearcă să prevină asemenea incidente, unii tineri reușesc să își ia viața.

Am învățat-o pe Dani aproape tot ceea ce știu despre șah. Este talentată și cred că poate să-și învingă adversarul. Are un stil unic. Nu își calculează mutările, nu se gândește la consecințe așa cum fac ceilalți, ea pur și simplu își ascultă instinctul. De cele mai multe ori, mutările ei nu au sens, dar reușește cumva să stea înaintea adversarului.

Urmăresc cu foarte mare interes jocul ei. Încep să îmi pierd cumpătul atunci când îmi dau seama că a făcut o mutare neinspirată, iar robotul-judecător se grăbește să profite de greșeala ei. Abia îmi înăbuș imboldul de a sări în picioare. Încă mai poate să câștige… dar pierde, iar inima îmi stă în loc. Nu vreau să moară!

— Șah mat! declară RJ-36 cu o voce neutră, apoi un filament metalic se extinde din degetul său și străpunge burta lui Dani. Ai pierdut o viață… Mai ai una.

Prietena mea se chircește de durere și începe să plângă. Se afla în a patra lună de sarcină… acum totul e pierdut. Copilul ei e mort. Știe asta — o simte.

— Abandonezi? o întreabă impasibil robotul-judecător.

Dani îl privește cu ură. Îmi dau seama că vrea să-l lovească, chiar dacă înțelege că acest lucru nu va rezolva nimic, dar găsește cumva puterea să se controleze. Plângând, ținându-se cu mâna de burtă, aranjează piesele de șah. Câteva firicele de sânge se preling pe picioarele ei goale. Are nevoie de îngrijiri medicale, altfel o să moară. Dar, dacă nu-și învinge adversarul, o să moară oricum.

RJ-36 începe jocul. Dani execută mutările rapid. A devenit agresivă, iar jocul ei este fără cusur. Își încolțește adversarul, iar pentru o clipă sper la o victorie. Dar robotul-judecător își revine repede. Într-un final, însă, este obligat să declare partida o remiză.

După ce se gândește o vreme, cheamă pionii să o ia pe Dani și să-i ofere îngrijiri.

Prietena mea a reușit, poate să trăiască în oraș și nu va mai trebui să se teamă vreodată că va fi vânată de roboți. A pierdut copilul, dar poate să o ia de la capăt. Sper din suflet să aibă puterea să facă asta. Roboții se vor îngriji să nu-i lipsească nimic, pentru că scopul lor este să asigure supraviețuirea umanității. Jocul de șah este doar modul prin care îi selectează pe cei ce, în concepția lor, merită să trăiască.

E rândul meu. Mă îndrept către masă, mă așez pe scaun și îmi privesc adversarul în ochii ca de albină. Încep să-mi aranjez piesele, când îi aud vocea:

— June Bergamont, fiica lui Salus Bergamont.

Tresar și dărâm nebunul. Un nod mi se ridică în gât, iar mâna îmi tremură imperceptibil. De ce îmi cunoaște tatăl? Oare l-au urmărit în toți acești ani?

— Să jucăm, continuă neperturbat, degetele sale de pianist apucând piesele cu o dexteritate de invidiat.

Îmi revin și încerc să-mi alung gândurile care nu-mi dau pace. Poate că e doar o coincidență că știe cine sunt. Oricum, nu contează. Abia nu mai trebuie să mă prefac.

— Mai întâi tu, câine-judecător, apoi mărețul tău rege, spun răstit. O să cădeți amândoi!

— Să jucăm, repetă fără nicio inflexiune în voce.

Îmi aranjez ultimele piese și încep jocul. Încerc să îi prind cei doi nebuni, să-i elimin cât mai repede, pentru că reprezintă cea mai mare amenințare. Reușesc acest lucru. Reușesc chiar să elimin și regina și să creez un zid format din pioni. Jocul robotului-judecător nu are sens. Dar nu am de ce să mă plâng cât timp câștig. Apoi, dintr-odată, RJ-36 își schimbă strategia. Execută câteva mutări cu care mă trimite în defensivă. Sacrific un cal, un nebun și jumătate din pioni. Încerc să-i ghicesc planul, dar nu reușesc să fac asta decât atunci când e prea târziu…

— Șah mat! declară ridicându-se de pe scaun.

Degetul său metalic îmi lovește pieptul, trecând prin stern ca printr-o scândură subțire. O căldură neplăcută îmi invadează corpul, iar sângele îmi pătează bluza. Îmi simt capul greu și abia dacă mai reușesc să respir.

— M-ai dezamăgit, declară fără să se miște din loc. La fel ca tatăl tău.

Încerc să spun ceva, dar îmi simt gura pungă. Sângele mi se prelinge pe buze, iar ochii îi am tulburi. L-au lăsat să plece. Îmi e clar acum că l-au lăsat să plece…

RJ-36 se dă înapoi. Fără susținerea lui, mă prăbușesc de pe scaun. Nu mai simt durerea, nu mai simt nimic… Mă gândesc doar la prietena mea Dani și la hârtia pe care i-am dat-o, hârtie ce dezvăluie numele celui cu care trebuia să intru în contact odată ce ajungeam în oraș. Cunoscând-o, o să-și dorească să-i întâlnească pe rebeli și să se răzbune. O să devină mai bună la șah și o să-l înfrunte pe Primul Rege. O să câștige… căci pionul devine câteodată regină.

Încerc să zâmbesc; robotul-judecător se apropie de mine, se apleacă și mă cercetează curios. Tușesc o dată, apoi rostesc slab:

— Șah mat…

 

Dumitru Vlad

Dumitru Vlad

M-am născut pe 10 februarie 1987 în Bucureşti. Am cochetat cu scrisul în adolescenţă, dar am renunţat repede din lipsă de talent şi chef, dar şi din cauza unor probleme neaşteptate. Împins de la spate de o bună prietenă, căreia i-am povestit de „minunăţiile” scrise cu ani în urmă, m-am reapucat de scris. Între timp, am descoperit un site dedicat literaturii, unde am întâlnit foarte mulţi autori aspiranţi care m-a ajutat să evoluez ca scriitor. Autori precum Jules Verne, Victor Hugo, Radu Tudoran şi Constantin Chiriţă m-au însoţit pe parcursul copilăriei, iar acum, atracţia mea pentru SF crescând neaşteptat de mult pe parcursul anilor, autori precum Orson Scott Card, Frederick Pohl şi Nancy Kress şi-au găsit loc în biblioteca personală. Trei cărţi de suflet m-au influenţat mult: Shogun, Dune şi Preludiul Fundaţiei.

More Posts