La câteva săptămâni distanţă, într-o dimineaţă însorită, Tatsuo, ceea ce aflasem ca în japoneză însemna Omul-Dragon, mi-a spus că trebuia să se prezinte la o ceremonie a ceaiului, organizată într-una din cele mai renumite Case ale Ceaiului din acea zonă, şi că şi-ar fi dorit să particip şi eu. Nu vedeam rostul pentru care mă invitase la o astfel de ceremonie, dar nu-l puteam refuza.

Aşa că pe seară, în timp ce soarele îşi lăsa lumina roşiatică înspre apus, am

Ilustraţie: Luis Royo

chemat câteva servitoare, le-am pus să mă îmbrace cu cel mai frumos kimono pe care îl aveam, brodat cu dragoni rosii pe un fond verde, şi să ma machieze şi coafeze cât mai spectaculos cu putinţă. Trebuie să recunosc că şi-au dat toată silinţa, dar mie nu-mi plăcea şi nu  mi-a placut niciodată cum arătam îmbrăcată şi coafată ca o japoneză. Eram de acord că unele femei autohtone arătau superb în aceste veşminte, dar unei femei blonde, foarte înaltă în comparaţie cu ele şi cu ochii verzi, ca mine, de exemplu, îi dădeau un aer mult prea rece.

Când m-a văzut, Tatsuo s-a stăpânit cu greu să nu zâmbească. În schimb, s-a răstit la mine pentru că întârziasem prea mult, apoi mi-a făcut semn să-l urmez. Fără să protestez, mi-am făcut drum în urma lui, prin satul pe care îl cunoşteam deja destul de bine. Oamenii se înclinau până la pământ în faţa lui Tatsuo şi pe mine mă priveau şuşotind, cu coada ochiului. Eram cu siguranţă o prezenţă neobişnuită în această comunitate mică. Mă deranja atenţia pe care mi-o acordau oamenii, dar motivul nu aveam să-l aflu decât peste mulţi ani. Momentan eram preocupată de Tatsuo, pentru că mergea înaintea mea şi nu se uita decât foarte rar în spate.

Am ieşit din sat şi la poalele unui munte am zărit o pagodă înconjurată de o grădină superbă, prin care îşi făcea loc un râu limpede ca lacrima, râu ce ducea la un chioşc elegant, aşezat în mijlocul acestui aranjament. Am intrat pe o poartă înaltă şi grea şi a trebuit să păşim pe mai multe drumuri pietruite pentru a ajunge la destinaţie.

Acolo ne aştepta o japoneză frumoasă, şi dupa ce s-a înclinat în faţa amândurora, ne-a spus foarte politicoasă să o urmăm. Am aflat mai târziu că şi această japoneză era tot o geishă, dar nici nu se compara cu cea pe care aveam să o cunosc în curând. Fata ne-a dus într-o încăpere întunecoasă, apoi s-a înclinat din nou şi a plecat în grabă. Tatsuo se simţea în largul său, deoarece cunoştea toate persoanele prezente. Eu, în schimb, nu puteam fi mai încordată de atât. S-a asezat zâmbind lângă o măsuţă şi mi-a făcut semn să mă aşez lângă el. Am înghiţit în sec şi pentru a mia oară, l-am ascultat. De jos, totul părea mai înspăimântător. Mă rugam să rezist până la sfârşit într-o cameră ai cărei pereţi parcă se prăbuşeau peste mine.

Era o camera mică şi întunecoasă, dar deosebit de cochetă. Un miros tare, înecăcios, de bambus ars şi mirodenii, îmi înfunda nările şi mă făcea să tuşesc tot timpul. Bolurile de pe mese erau umplute, rand pe rand, cu sake. Chipurile vesele ale samurailor erau proiectate într-o lumină roşiatică, stătută, îndârjirea şi austeritatea erau spălate cu fiecare strop din magica băutură, cu fiecare insinuare, cu fiecare pâlpâire a unei dorinţe ascunse în spatele unui evantai înflorat. Pretutindeni în jurul meu, bărbaţi puternici, căliţi în luptă, în înfrânare şi supunere, în moarte amestecată cu sânge şi durere, erau îngenuncheaţi de farmecele unor femei abile. Pretutindeni acelaşi lucru. “Şi în Anglia şi în Japonia o singură lege a firii, mi-am spus eu atunci. Suntem toţi o apă şi un pământ”. Îmi amintesc atât de bine rânjetul dulceag al lui Tatsuo când o geishă de o frumuseţe aproape ireală i s-a aşezat graţioasă alături. Acest rânjet era ca un şarpe, care repezindu-se asupra mea, m-a sugrumat în strânsoarea cozii sale şi nu mi-a mai dat drumul niciodată. Am simţit veninul… Înainte ca picăturile morţii să-mi otrăvească sângele, îmi atacaseră deja inima. N-am putut striga după ajutor, căci m-am înecat şi m-am prăbuşit lângă o măsuţă. Vedeam frânturi de mişcare, râsetele îmi străpungeau timpanele ca nişte cuţite cu lamă subţire. Eram singură printre  lumini, mirosuri, râsete şi nu aveam un rost pe lume. Pe Tatsuo nu-l mai zăream, dar şarpele cu colţii înfipţi în carne mă tortura în chinuri groaznice, cerându-mi să-mi dau sufletul în strânsoarea sa. Am văzut cum din solzii săi au ţâsnit zeci de capete care au împânzit pereţii, colcăind pe la urechile nobililor samurai şi ale frumoaselor lor concubine. Înainte de a leşina, i-am zărit ridicându-se alături de ele şi îndreptându-se spre un loc numai de ei ştiut, de unde ar fi ajuns direct în Nirvana. Nu ştiu cât am zăcut inconştientă lângă măsuţă joasă, dar când m-am trezit, o mână fermă m-a ridicat de la pământ, şi singurul glas pe care îl auzisem timp de şase luni mi-a spus şoptit: “Hai acasă”.

Nu mai ştiam ce însemna “acasă” şi unde se afla locul acesta, dar în nici un caz nu m-am trezit acolo. Pentru o clipă am crezut că mă aflam în gradina cu trandafiri mari, roşii, pictaţi parcă cu sânge, din faţa conacului nostru de la ţară, unde obişnuiam să alerg când eram mică şi să mă joc cu Christopher. De ce tocmai acolo nu ştiu. Îmi stăruia încă în nări mirosul înecăcios de bambus , şi nu-mi aduceam aminte ca mama să fi ars vreodată bambus în gradină sau oriunde altundeva.

În locul grădinii cu trandafiri aveam în faţa ochilor o superbă grădină japoneză, aranjată parcă la scara oamenilor care îşi plimbau paşii prin ea. Cireşii în floare îşi aliniau disciplinaţi coroanele de-a lungul unei alei care urca domol până în vârful movilei de unde priveau înfriguraţi stâlpii goi ai unui chioşc. De cealaltă parte, aleea de piatră pe care păşisem cu Tatsuo cobora înspre un mic heleşteu,  peste care un pod roşu de lemn se arunca viteaz înainte, nemulţumit că era aşezat acolo mai mult pentru a întregi acest ansamblu minunat, decât pentru a avea o utilitate practică. Dincolo de el, porţile înalte ale grădinii ascundeau acest loc misterios, tratat cu mult respect de către japonezii care îl priveau ca pe un adevărat templu.

Apoi amintirile au început să se năpustească asupra mea ca nişte fiare… Capul lui Christopher zburând de pe trup împroşcându-mi faţa cu sânge gros, întunericul din camera aceea joasă şi răcoroasă unde fusesem aruncată împreună cu un tatami şi câteva boabe de orez, singurătatea, ţipetele, chipul lui Kariki, lumina, foşnetul mătăsii, mâna întinsă, Tatsuo, Tatsuo, Tatsuo…

Aceeaşi mână fermă a fost nevoită să mă proptească de un perete, căci evident nu eram în stare să mă ţin singură pe picioare. Însă nu ameţeala era de vină, ci durerea, durerea amestecată cu acel venin care începuse să-mi dizolve, treptat-treptat, ura acumulată în anul petrecut în casa samuraiului. Mă simţeam norocoasă că nu cunoşteam încă foarte bine limba lor ciudată şi că nu mă puneau să le explic ce simţeam. Suferinţa, durerea, mă aruncau mereu într-o stare de nepăsare, ca şi când aş fi vrut să şterg totul din minte, să nu rămână decât vidul acela incolor, nici măcar visele să nu mă lase să îmi amintesc unde mă aflam, ce mi se întâmplase, cine erau oamenii cărora li se făcuse milă de mine şi mă lăsaseră să trăiesc. Şi totuşi o curiozitate extremă mă împingea spre viaţa, încerca să mă determine să lupt în continuare, să îi înfrunt pe aceşti oameni, să le descopăr slăbiciunile, să mă avânt în frumuseţea de nedescris a acestui pământ care îmi era imposibil de ignorat, în ciuda sângelui care se depusese în straturi peste el. Japonia era totuşi un pîmânt atât de frumos! Mult mai pur, mult mai frumos decât Anglia… iar oamenii în barbarie, respectau cu sfinţenie regulile de morală, supunerea, onoarea… le respectau atât de mult, încat uneori deveneau chiar ridicoli.

Cel care ma surprindea însa cel mai mult era Tatsuo. Un barbat destul de înalt fata de restul japonezilor, chipeş, autoritar, cu o expresie mereu încruntată, devenea atent, blând în preajma mea. Nu era acea blândeţe mângâietoare, căci nu ştiu dacă acest om îmi zâmbise vreodată de când pusesem piciorul în casa lui, în afara de acel moment cand mă făcuse să mă întreb dacă era ură ceea ce simţeam într-adevăr pentru el. Se purta cu atâta grijă cu mine, de parcă îi era teamă să nu mă rup. Aş fi preferat să mă trateze ca pe o fiinţă umană, să-mi vorbească, să încerce să comunice cu mine, dar pentru el nu eram, se pare, decât o floare care la prima pală de vânt se putea scutura şi trebuia să fie protejată. Nu îl vedeam aproape niciodată, îmi petreceam timpul mai mult cu Kariki şi cu servitoarele sale, iar uneori, când ne întâlneam cu toţii seara, ochii mei sclipeau neînţeles a bucurie.

Spre deosebire de el, Kariki părea a fi o femeie foarte caldă. Încercase de la început să se apropie de mine, fiindcă îmi vedea suferinţa şi-şi dădea seama că Tatsuo nu putea să mă liniştească. Ea m-a învăţat primele cuvinte în japoneză şi m-a dus să îl cunosc pe părintele Albert, dându-şi probabil seama că legătura cu un om care vorbea limba mea îmi putea da speranţe şi mă putea face să mă integrez mai uşor în societatea niponă. Şi aşa a şi fost. Părintele Albert a reprezentat salvarea mea spirituală şi nu numai… fără ajutorul său, n-aş fi supravieţuit prea mult acelei lumi.

Vocea lui Tatsuo m-a făcut să tresar şi să abandonez imaginea mamei sale. Visam cu ochii deschişi. L-am văzut cum stătea în faţa mea, părând destul de agitat şi oarecum nervos că leşinasem tocmai în prezenţa lui. A început să se răstească la o japoneză micuţă, de-abia trecută de douăzeci de ani, care nici măcar nu avea curajul să îl privească în faţă. Cred că o mustra pentru neatenţia de a arde beţişoare mult prea tari pentru nasul meu sensibil de europeancă. Apoi s-a întors înspre mine şi mi-a aranjat uşor coafura. M-a trecut un fior din cap până în picioare şi am simţit cum acel şarpe nevăzut mă muşca din nou, de data aceasta de piept. Pentru prima dată mă privea altfel… nu, nu zâmbea, dar nu mai părea deloc încruntat, ci doar preocupat. Aş fi putut să mă eliberez din strânsoarea mâinii sale, dar modul în care mă privea îmi dădea o senzaţie de satisfacţie. Parcă nu îl mai uram cu aceeaşi intensitate. Îmi venea să îl săgetez până în inimă, nu pentru a-l ucide, ci pentru a-l face să simtă chinul pe care îl simţisem eu în noaptea trecută. Nu ştiam de ce vroiam asta, nu imi făcea nimic, dar deşi nu puteam identifica sentimentul care mă chinuise şi încă mă chinuia, simţeam că el e răspunzător şi că trebuie să sufere.

Geisha frumoasă care stătuse alături de el noaptea trecută a venit grabită cu o tăviţă de ceai şi după ce a aşezat-o pe măsuţa de pe terasă, a luat un bol şi mi l-a dus graţios la buze. M-a îndemnat să beau cu vocea ei semănând a ciripit de privighetoare, dar după ce am luat o gură, am scuipat totul dezgustată şi m-am uitat ruşinată în jur. Tatsuo a izbucnit în râs şi s-a uitat la fată, care îl privea mirată, aproape speriată. A asigurat-o că nu greşise cu nimic, că scuipatul băuturii şi mâncării era un obicei de-al meu. De altfel, cu greu găsiseră ceva cu care să mă hrănească… numai după ce am suferit câteva zile de foame am reuşit să bag ceva în gură.

Tatsuo a luat bolul din mâinile fetei şi mi l-a întins autoritar. M-am uitat lung la el şi m-am străduit să iau o înghiţitură, nu fără a face o grimasă care probabil l-a amuzat din nou foarte tare. După aceasta, a lăsat-o pe geishă să se ocupe de mine, spunând că trebuie să plece în sat şi că se va întoarce la prânz să mă ia. Geisha m-a invitat să stau pe un tatami, privind ciudat la modul meu total lipsit de graţie de a mă aşeza. A rămas de cealaltă parte a mesei, cu picioarele sub ea şi cu spatele perfect drept. Stând într-o rână, îi studiam poziţia şi încercam să o imit, dar evident nu aveam încă flexibilitatea necesară. Mi-a zâmbit îngăduitoare, deşi se punea pe o poziţie de inferioritate, având în vedere că mă aflam sub protecţia stăpânului acelui teritoriu.

-Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, mi-a spus ea calm, încercând să mă facă să înţeleg limba stridentă pe care o vorbea.

-Nu mirosul a fost de vină, i-am răspuns. Care ţi-e numele?

-Sora…

Sora însemna în japoneză Cer.

-Şi tu eşti o… geishă, nu?

-Da, de mică m-am pregătit pentru asta… Dar cât de bine vorbeşti japoneza!

-Nu este deloc bine, mai am multe de învăţat, cu greu pot înţelege ce se vorbeşte în jurul meu.

Sora a ramas un pic surprinsă, dar şi-a revenit repede.

-Nu vreau să spun că îmi pare rău că ai leşinat. Poate că a fost mai bine aşa. Tu suferi de ceva mult mai grav. Îmi pare rău pentru… pentru că nu te simţi bine.

-Dar eu sunt bine, Sora.

-Nu, tu nu eşti deloc bine. Te uiţi într-un mod deosebit la Tatsuo. Şi asta nu e bine. Şi vezi lucruri pe care nu ar trebui să le vezi…

Am tresărit şi inima a început să-mi bată de-mi spărgea pieptul. Am privit-o. Încerca la fel de mult ca mine să se stăpânească. Ce vedeam şi nu ar fi trebuit să văd? Ce vroia să spună? Oare vroia să spună că îl iubeam pe Tatsuo? Cuvântul îmi era cunoscut, îl învăţasem de curând, dar nu-i ştiam sensul. Nu aveam de unde să-l ştiu, nu iubisem niciodată. Nu puteam iubi atunci.

-Tu te referi la iubire, i-am raspuns nervoasă. Nu iubesc pe nimeni. Mi-am iubit fratele, dar acum e mort.

-Iubire? Ce înseamnă “iubire”?

Sora mă privea surprinsă. Atunci mi-am adus aminte că părintele Albert îmi spusese că în japoneză nu exista noţiunea de iubire, şi că japonezii nu înţeleg nimic dacă li se spune aşa ceva. Oameni care iubeau, dar care nu vroiau să accepte acest lucru…

-Ah, uitasem, am spus mai mult pentru mine. Doar noi folosim cuvântul ăsta. La noi înseamnă “a ţine foarte mult la cineva.”

-Da? mi-a zâmbit Sora. Păi tu acum nu ţii la un frate. Tu ţii la un bărbat.

-Nu, nu tin la nimeni! Si nu iubesc pe nimeni! Pe cine? Nu mai am la cine să ţin! O parte din cei pe care i-am iubit sunt morţi, iar ceilalţi sunt într-un loc unde n-o să mai pun piciorul niciodată!

Mi-am dat seama că vorbeam englezeşte şi m-am oprit. Nu era momentul să-mi pierd calmul.

-Nu înţeleg nimic din ce spui, a continuat Sora afişând un zâmbet forţat şi în acelaşi timp de o frumuseţe rară. Dar am văzut aseară cum m-ai privit când m-am aşezat lângă Tatsuo. Dacă aş fi venit lângă tine, m-ai fi omorât.

Am tras adânc aer în piept, căci aş fi vrut să o pot contrazice, dar ştiam amândouă că avea dreptate. Şi ce motiv aveam, ce motiv?

-Nu vroiam să plece şi el ca ceilalţi… să plece cu tine.

-Tocmai… vrei sa-ţi fie aproape.

-Mă simt singură aici. De-asta! Mi-e frică.

-Nu e frică, a zâmbit Sora. Tu îl priveşti ca o femeie, iar el te priveşte ca un bărbat. Şi noi ne apropiem mai mult de anumite persoane, ceea ce faci tu acum.

Atunci m-am ridicat şi m-am apropiat ameninţător de ea. Cât putea să mintă! Îmi băga în cap tot felul de minciuni, ştiind poate că sufeream, că nu ştiam cum ar trebui să-l privesc pe Tatsuo. Mă privea suspicios şi nu înţelegeam de ce. Nu mai înţelegeam nimic.

-Dragoste? Tu vorbeşti de dragoste? El l-a omorât pe fratele meu! Nu ţin la un om care mi-a omorât fratele…

-Poţi să ţii la el chiar dacă ţi-a omorât fratele. Nu asta te va împiedica.

-Cum să ţin la el? Nici măcar nu ştiu ce să simt… Dar aseară, când a fost lângă tine, am simţit o durere în piept…şi am leşinat.

Sora a lăsat capul în jos pentru a-şi ascunde zâmbetul.

-Ai ţinut la vreun bărbat până acum?

-Nu! Nu aşa…Doar la Christopher am ţinut.

-Aşa este şi cu Tatsuo. Numai că nu-ţi dai seama. Este ceva asemănător, însă mult mai profund. Văd că suferi. Lasă-mă să te ajut, altfel nu vei mai rezista mult. Lasă-mă să te ajut să-l uiţi.

-Nu înţelegi, Sora. Eu nu ţin la Tatsuo ca la un bărbat. Şi el nu mă priveşte pe mine ca pe o femeie. Nu ştiu ce vezi tu…

Sora a rămas un pic pe gânduri, apoi şi-a ridicat ochii luminoşi înspre mine. “Doamne, cât e de frumoasă!”, am gândit eu.

-Tatsuo te priveşte ca pe o femeie.

-Şi totuşi a fost cu tine.

-Nu, nu a fost. E ceva obişnuit aici ca bărbaţii să rămână în compania noastră, dar el a rămas alături de tine după ce ai leşinat, deşi eu îi stăteam la dispoziţie. A avut grijă de tine ca de o floare. Te-ai trezit o dată, apoi ai adormit din nou, şi tot n-a plecat. Dar nu e permis aşa ceva. Te vor chinui, te vor face să suferi… Eu nu îl slujesc decât pe el, şi dacă el mi-a spus să am grijă de tine, o voi face. Nu el e periculos pentru tine, ci ceilalţi!

-A venit aici şi nu… nu a împărţit perna cu nimeni?

-Nu. Dar acum te rog să mă ierţi. El este daimyo al acestui ţinut, iar eu sunt cea mai preţuită geishă. E datoria mea să-l fac fericit, dacă asta vrea. Dar tu nu trebuie să ajungi acolo!

-Eu nu vreau…

-La mine e o datorie… dar tu ţii la el. Şi am vazut acelaşi lucru şi din partea lui. Poate că nici el nu-şi da seama. Dar mai bine nu încerca să-i intri în graţii.

-Să…ce?!

-Să-l ademeneşti…

-Păi spui că deja ţine la mine.

-Trebuie să împiedici totul.

-Nu mai înţeleg…

-Nu trebuie sub nici o formă să… să împărţiţi perna. Acum e prea devreme să spun asta, dar…

-Ce???

N-am mai aşteptat să termine ce avea de spus. Am coborât scările şi am luat-o la goană pe cărarea pietruită care ducea înspre ieşire. Când am trecut pe lângă heleşteu, din apa întunecată s-a înălţat dragonul roşu. Cu aripi lungi, cu bot străpuns de colţi demonici, s-a năpustit ca un fior asupra cerului îmbibat de lumina stătută şi s-a întins ameninţător asupra firii pământeşti. Pământul putred i se prelingea printre solzii tari pe masură ce ieşea din adânc şi devenea lumină. Văzutul-Nevăzut, Auzitul-Neauzit, Materialul-Imaterial îşi deschidea fălcile şi vărsa stropi de sânge gros din pâcla norilor. Rugul aprins cu aripi lungi a început să mă dizolve în flăcările sale umede. Pe trupul meu curgeau algele stătute ale acestei fiinţe care îşi transforma treptat picăturile de sudoare în incandescenţe palide. Era doar o esenţă apoasă a unui heleşteu izbucnită în aripi de lumină. Era un cer şi un pământ care se reuneau: umezelea murdară a pământului şi arsura pură a cerului. Ca în moarte, mă întorceam în ţărâna întunecată a pământului pentru a înainta apoi înspre un spaţiu necunoscut al luminii eterne. Dar întunericul şi lumina erau în mine. Iar eu eram vie. Întunericul şi lumina erau în mine şi în viaţă. Erau în cer şi în pământ. Erau în toţi şi în toate.


Simona Serbanescu
Simona Serbanescu
s-a născut în data de 31 mai 1988. A fost elevă a Colegiului national bilingvGeorge Cosbuc. Licențiată în drept , cu o lucrare de diplomă la disciplina Drept civil, în prezent studentă a Facultății de Litere, Universitatea București, secția Română-Engleză. Debutul de presă și l-a facut în revista Cultura, anul 2009. În 2011 a debutat în antologia Balaurul si miorita, apărută la edituraEagle Publishing House sub îndrumarea lui Mihail Grămescu, cu textele Despre un drum cu sens unic, Castanul și Casa ceaiului. Membră a cenaclului “Literatorul” şi a Clubului de proză “La formarea ideilor”. În decembrie 2011 a primit Premiul pentru cea mai promițătoare voce tânără a anului 2011, oferit de Clubul de Proză al Asociației Scriitorilor București. În prezent este redactor-şef la Gazeta SF.