Ajung în stația de autobuz. Un șofer burduhănos, cu urechile căplăuge și chipul umflat contorsionându-i-se ca al unui Gândac-în-costum-de-Edgar, intră cu autobuzul până pe trotuarul de așteptare, un pic mai violent decât de obicei. Izbește de stinghia de ciment a peretelui stației, farul drept, rotund, i se crapă și-i cade pendulând de cablul electric la picioarele mele.

Lumea se îngrămădește ca un roi apărut de niciunde, de unde dacă nu era nimeni? Nu știu, au răsărit acum, subit, din pământ, mă întreb și-mi răspund. Chipuri angulare mă calcă cu copitele lor pe picioare, aripi îmi zgârie fața, pinteni mă împiedică, uf, hărmălaie, Doamne! Ce-o fi, cumva camionul ce duce găini la tăiere, la abatorul de lângă complexul unde lucrez…? îmi trece fugar prin minte. Da’ nu e același autobuz de ieri și de alaltăieri… la fel de murdar?  Mă aplec peste mânerul lipicios, portocaliu-scorojit al scării de la intrare și când ultima labă de găină a terminat de pășit, termin de urcat și eu.

Am învățat în ultimul timp, să nu mă mai pierd cu firea pentru detalii. Trebuie să cuprind și să fiu atentă, mai ales, la insieme. Avansez lent, ca printr-un continuum lunecos și dilatat de sticlă în a cărei curbură a intrat și timpul. Privirea o țin subțire în jos. Din coada ochiului zăresc o oază cu forme stranii, câte un puf, câte o pană. Caut cu ochii ridicați atât cât pot să localizez un loc liber și mă așez. Șoferul horcăie, cască în gol și demarează, autobuzul se clatină la stânga, la dreapta, ca niscavai o căruță. Aerul dinăuntru mă oprimă, aer de sulf putred.

Ușor, ușor, îmi ridic privirea. În față, o bătrână doamnă. Ochișorii umezi, portocalii, fix privind pe fereastră, cu labe solzoase și gălbui de găină își piaptănă  puful rar al capului.

Eu lărgesc ochii, pupila se foiește, o fixează stop-cadru; îi fotografiază signaletic pe fiecare latură obrajii încovoiați, ochii ficși, sprâncenele de tuleie, porii bulbucați ai gâtului, și cu toate astea împreună, aerul ei susținut, de doamnă bine. Dânsa se termină de pieptănat, depune peria cu o pană printre zimții alburii, la loc în poșetă, închide: cloc!, apoi își depune labele de găină în poale ca o Giocondă.

Înghit. Nu-mi pare grav. Doar grotesc. Pe ceilalți refuz să-i privesc, deși mă aștept să dau peste Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop undeva mai în spate, socot.

Îmi ajunge la urechi un foit de pliscuri printre hârtii. Mirosul de salam îmi învârte stomacul, mi-l ridică și-i dă drumul de sus. Nu contemplu decât momentul în care pot ieși mai repejor de aici dinăuntru, dintre puii ăștia bătrâni, grași și sleiți. Mă gândesc cum ar fi să sară în aer sau să ia foc, adio pui!, Doamne-ferește, mai bine nu.

Huh!, am ajuns. S-o credeți voi că mai stau la rând. Ies în față, calc pe degete lungi, pe unghii; ochi gălbui, pupile fixe împrejur, printre pene și labe mă penalizează, lumea plescăie, simt o lovitură de cioc în spinare, sar din autobuzul aproape în mișcare și fug: ptiu!, alerg mâncând pământul.

Apoi, cu mâinile sprijinite pe genunchi, în timp ce-mi trag sufletul din afară înapoi pe gât, mă gândesc dacă nu cumva, lumea făcea mai puțin greață înainte. Atunci îmi amintesc de Regele Seus și decid să iau în considerare ipoteza existenței lui.

Mă învârt spre dreapta, unde îmi imaginez că aș putea să-l găsesc, căci acolo îmi vine mai comod să învârt capul și să-i fac câte o mică întrebare.

Și el e acolo. Senzația că șade în tron ca la film mă irită, Călugărul, Îngeri-reci și alte distinse personaje în spate, pe sub glugi adânci, îmi zâmbesc toți ușor, cumva, îmi par aproape stânjeniți. Mâinile Regelui, pe degetul butucănos al uneia din care, lucește un inel cu o piatră sângerie asemeni răsăritului din zare, în poale-i bat ușor una de alta.

Dibuiesc limba cu dinții, formulez întrebarea mental și-i petrec dur pe toți din ochi, aștept un răspuns, în timp ce sudoarea îmi lunecă de pe frunte în ochi și curge înapoi, ca o lacrimă.

– Eeehh…, face răgușit Regele, primul impact e totdeauna dur!, și ceilalți din spate dau din cap lung în asentiment cu o convingere ostentată. Mă îndrept de șale, fac câțiva pași către această simpatică gloată, și întreb:

– Cine-mi garantează că toate astea sunt reale?

– Sel, mai ușor, lumea în jur te privește, crede că ești nebună…, îmi zice, zâmbind cu nonșalanță, Regele.

Arunc o privire împrejur. Lumea se târâie, își zbârnâie coada de nurcă cu pene și blănuri și solzi fără să ia aminte la mine și nici măcar, unul la altul; fără vreo legătură, drept, cu lumea în sine, în timp ce soarele dulce și plin de speranță – el, răsare…

– Exact, insist, mărind doza tonală, exaact!! Nu cumva..??

Atunci, Regele își învârte capul său mare ușor înspre Călugăr și-i face un mic semn, atât cât gâtul gros îi permite. Acela se urnește, pe neumblate, în nepășire, vine, ajunge la mine|, îmi întinde pe sub mânecă o ceașcă de lemn și-o prind rapid ca un automat. Privesc la zeama verzuie din ceașcă, o învârt din ochi precum cu o lingură, în timp ce cu gura întredeschisă de o oarecare spaimă, aștept un răspuns, o negare, un „nu“ divin și dalb care să-i iasă de printre buzele grosuțe și late…

– Nu, Sel, îmi răspunde în sfârșit, iar paloarea verzuie a obrajilor săi groși joacă vibrând în ritmul nașterii noilor raze de soare. Din păcate e totul real… mai real acum decât înainte. Bea!, și beau, continuând să-l fixez.

– Sunt lucruri pe care tu le știi, Sel. Le știai fără să le vezi… Acum, e șocant să vezi în sfârșit anatomia intuițiilor tale… Călugărul taumaturg te-a avertizat…

– Eu știu, eu știam… Eu nu știu nimic, Doamne…! îi strig, cu omușorul din gât tremurându-mi în spasmele unui plâns sec, ce din dosul ochilor refuză să-mi iasă.

Apoi îmi cobor privirea, închid ochii. Simt această băuturică cât o înghițitură lunecând ușor, foarte ușor, pe gât, de pe omușorul ce lent mi se destinde pe cerul gurii; urcă apoi până-n cap și iar coborând, îmi descrie conturul corpului dinăuntru, oh!, parcă mai multe contururi, în față și-n spate, ca diagrame colorate… Și simt cum fiecare neuron aflat în apnee de o bună bucată, expiră în sfârșit și se culcă pe spate. Cu ochii întredeschiși văd răsărind soarele printre vaporii ce emană din corpul meu; îmi par transparentă și lejeră, soarele răsare din mine. Toate voințele existente și prezente îmi par bune și juste, sunt o materie fără ceva și fără anume, Fără. Observ că senzația de Bine stă în zona parietală a capului meu ca un mic Buda rotund cu un cap de purcel…

Și-n timp ce absorb și observ aceste senzații prin ochii întredeschiși, iar pe ceilalți îi simt cum urmăresc efectul acestei băuturi în mine cu pupilele dilatate, buzele strânse, zimțate, îndințite de concentrare, ca și cum pe pielea lor, reușesc să dibui în minte ultima întrebare nespusă, și le-o pun:

– Nu sunt o părtinitoare a acestei lumi și a nici uneia… dar, nu mă folosiți cumva, pentru a o invada ?…

Regele-pitic privește fix pe lângă mine cu singurul său ochi mobil; ochiul cel gros, în schimb, i se holbează mai mult; poate n-a auzit sau poate, încearcă să mă ignore. Deodată însă izbucnește într-un râs hohotit de parcă ar râde cu plămânii, într-un joc fluturat de aer sub diafragmă. Ceilalți își schimbă priviri nevăzute cu glugile între locurile acelea în care ar trebui să le stea ochii și izbucnesc și ei în râs în urmă de două secunde față de Rege, din respect; un cor de râsete disproporționate: HAHAHAHAHAH!.

După care, Regele se oprește, ceilalți amuțesc subit ca isonul, și-mi zice:

– Dacă voiam să invadez lumea ta… nu aș fi tratat cu ea, printr-o conștiință… ci aș fi invadat-o prin ea, cu forța, și-n dreptul cuvântului „forța” limba i se răsucește ampoloasă ca să dea mai multă greutate cuvântului și sensului după sine.

– Dar eu nu am nici o necesitate de a vă invada lumea… lumea voastră în sine, nu mă interesează… în schimb… – și aici îmi aruncă o privire fugară prin ochiul său mobil, în timp ce ochiul cel mare îi privește fix înainte, dincolo de mine și poate vede și-n spate printr-o gaură în craniu – noi am ales o conștiință pentru a stabili un contact cu lumea ta, o cale de persuasiune, prin tine… tu nu ai înțeles încă despre ce-i vorba, nu-i așa?, mă întreabă cu falsă mirare, holbându-se.

– Nu, chiar de loc, dacă permiteți, îi răspund, privindu-l condescendent.

El face o pauză elocventă și inspirând, pronunță ceea ce pentru el sunt cuvinte cheie, șlefuindu-le tăios pe limbă:

– Lumea ta piere din lipsa ei de conștiință, Sel!, și tace, dur, de parcă ar fi vina mea. Apoi aruncă ochiul mobil în zarea înfocată din lături și continuă:

– Noi suntem… doar agenți ai conștiinței universale… Dacă tu vei reuși să le trezești conștiința, dacă ei vor reuși să se trezească, mutația care este deja în act, se va opri. De nu… nu vor mai fi arce ale lui Noe sau altele… Ori conștiința și implicit sensul, ori ființe ale profundului Interregnului!

– Și dacă ei vor deveni ființe ale… Interregnului, pământul, a cui… va fi? îmi vine în minte, cazual, să-i întreb. Dar, oh!… amețesc, nițel mă dezechilibrez… văd soarele că-mi râde cu buze largi până deasupra dinților săi lungi de un alb intens, în zare… coama de raze îi rotește circular în halouri mandalice… Îi surâd bleg și-l salut ușor cu palmele… Unde sunt…? Ah… cântece allegre de păsărele… Deschid ochii: văd Ciclopul, tresar; el, în rest țeapăn, își ridică și-și depune neliniștit degetele – cine știe de ce – prin vârfurile de catifea roșie ale papuceilor și apoi, deodată, scutur capul, îmi revin și privindu-i de sus, le grăiesc:

– Foarte bine, benissimo! Dar cum, cum ar trebui să trezesc conștiința atâtor oameni, eh?, și-mi petrec ochii surâzând de la unul la altul, ca și cum le-aș fi propus o ghicitoare perfidă.

Dar el clipește rapid din ochiul mobil, surâde benevol la rândul lui scuturând din cap, complice parcă, atitudinii mele perfide, dar mai perfid cumva, decât mine; pandantivele îi scapără înfoiate de luminile răsăritului, apoi cască larg buzele și mă edifică:

– Ai nevoie de atitudinea deschisă, de sinceră, onestă, adeziune, a unui singur individ, care astfel, să ți se dispună în raza conștiinței și să participe voluntar la percepția Prezenței tale, pentru
a-i da astfel, acel input de reflexie amplificată, conștiinței lui însuși… Comunicarea dintre voi, bazată pe o astfel de percepție sintetică, se va propaga ca o rază automat în următoarea persoană care-i va intra sub incidență, determinând același input, chiar fără voia ei, în puține cuvinte… – și aici își reține respirația odată cu mine – un efect domino!

La urma urmei, nu am dubii că lumea nu ar merita ceea ce i se întâmplă, din motivele pentru care ei spun că ar merita-o…

Îi mai privesc o dată și-n timp ce dispar, mai întâi Regele, apoi cei din spatele său, și-n cele din urmă, Călugărul, cuvintele „unul singur“, „unul singur”, continuă să-mi răsune în minte.

De ce oare, aceste cuvinte, îmi sună ca o sfidă?