Nemira
Trezirea se produse cu o bruscheţe dureroasă. Inima îi zvâcnea de abia mai putea să răsufle şi-şi simţea gura plină de un gust indefinibil şi totuşi atât de cunoscut şi de necesar. Era ca şi cum visase acel gust, iar el persistase în mod straniu şi după trezire.

Deschise ochii, dar nu văzu mai nimic, ca şi cum un văl gros îi fusese aşternut peste faţă. Îi veni în minte giulgiul Elisei şi se întrebă cu naivitate, dacă nu cumva murise şi vrăjitorul îl îngropase alături de fiica lui în criptă.

Îşi trecu mâna peste obraz şi smulgând învelitoarea, a cărei textura îi şopti că era un biet şal, o aruncă cât colo, ursuz. Lumina îl izbi necruţător, făcându-l să strângă din ochi şi atunci regretă că azvârlise şalul.

În pripă gestului, dădu peste “ceva” tare pe care-l răsturnă, iar în clipa următoare, auzi un zgomot surd de parcă acel “ceva” se lovise de marginea patului. Paşi grăbiţi şi profilul vrăjitorului în stânga lui, aranjând nu-ştiu-ce pe acolo.

Vru să se ridice, dar constată că îl doare tot corpul. De altfel, vrăjitorul ocolise deja patul şi mâna ce se voia duioasă, i se înfipse în păr, stopându-i acţiunea.

– Ssst… Nu-i nimic, stai liniştit, şopti omul cu blândeţe, în timp ce cu o batistă umedă îi ştergea bărbia şi gâtul.

Gustul din gură îl înnebunea.

Evlampionis se îndepărtase de el, iar tânărul sesiză după zgomot, că omul meşterea la nişte sticle sau eprubete. Acid prusic. Voia să-l otrăvească sau ce naiba făcea acolo?!…

Se ridică cu greu şi tresări, văzând în stânga sa, la câţiva metrii de pat, un individ brunet înfundat într-un scaun cu spătar. O eşarfă de mătase verzuie acoperea parţial chipul omului şi cum gâtul îi era descoperit, Erin pricepu că accesoriul îi aparţinea străinului.

Pielea feţei căpătase un aspect cadaveric, lucru care îl uimi pe tânăr. Răsucindu-se spre vrăjitor, zări o pată roşiatică în partea de sus a cearceafului cu care era învelit; încercă s-o cureţe cu unghia, dar o văpaie îi mistui privirile şi patul se învârti cu el.

Căzu pe perne, gâfâind. Acum presimţea denumirea gustului, trupul şi mintea îl strigau până la ultima celulă, căci el era sedativul de căpetenie, folosit cu atâta sârguinţă în ultimii o sută cincizeci de ani.

Dar sufletul lui naiv era incapabil să priceapă. Deschise ochii către tânărul de pe scaun şi scânci fiindcă durerea îl lovea cu forţe noi.

– Nicio grijă, zise calm vrăjitorul, întorcându-se lângă el, ăsta e doar un mic avans din datoria lui Stelianos către mine…

Dacă îşi amintea bine, Stelianos era liderul organizaţiei din care făcea parte şi Rufio.

– Ce, ce se întâmplă aici?… murmură Erin cu un efort vizibil.

– Nimic grav, stai liniştit…

– Cine e domnul acesta?… N-arată deloc bine, consideră el absent.

Evlampionis se întorsese la masa lui.

– Care om?… făcu el pe miratul, uitându-se prin cameră. Încearcă să nu te mai agiţi, eşti încă slăbit…

– Da, nu m-am simţit prea bine, îşi aminti Erin.

– Te-am găsit leşinat în fotoliul acela, deşi infirmiera te lăsase dormind.

– Da, am ieşit puţin… Am să-ţi comunic nişte probleme.

Aruncă o privire către străin. Să fi fost oare doar o iluzie pricinuită de febră?… Nu prea credea.

– Omul acesta arată destul de rău. Sigur nu vrei să te uiţi puţin la domnia sa?…

– La drept vobind, e şi normal să arate aşa, socotind că e mort, zise vrăjitorul ca pentru sine. Ar trebui să te odihneşti. Te rog!

– Şi, ce caută un mort în camera mea? se interesa Erin mofluz.

Nu mai respira greoi, dar vorbele îi erau dezlânate ca ale unui om beat.

– Nu om, vampir, îl corectă Evlampionis.

– Vampir! pufni Erin. Zii “vrăjitor “şi înţeleg, căci în spatele lui sunt “astrolog “şi “alchimist “. Dar mă tem că “vampir “nu pot înţelege…

Începu să tuşească, iar omul îi aduse o tăviţă de bronz în care să scuipe.

– Aşa, se purifică organismul… Nu trebuia să mănânci.

Evlampionis îi luă tăviţa, înainte ca tânărul să apuce s-o examineze. Erin căzu înapoi, istovit.

– Nu mi-ai spus ce e cu mortul ăsta. Tată, te rog!… zise el, prinzându-l de mâneca hainei, pe când omul îi curăţă din nou faţa.

– Trebuia să mai dormi, murmură el cu regret, uitându-se către străinul de pe scaun.

N-avusese timp să-l scoată afară din dormitor; era o mare greşeală faptul că Erin îl văzuse.

– Şi dacă ţi-aş spune că totul e un coşmar din care te vei trezi curând?…

– M-ai minţi cu neruşinare, zâmbi el trist. Aceasta e cruntă realitate, cea pe care o trăim şi în care Elisa noastră e la fel de rece ca musafirul domniei tale. Iar noi… noi supravieţuim în “iadul altei planetei”, cum zicea un mare învăţat…

Durerea se mai ostoise, simţea cum îi revin puterile.

– Dacă ţi-ai amintit, spuse omul cu veselie, atunci dă-mi voie să te citez: “Vedea-te-aş în infern, farmazon blestemat! “Te-ai înşelat mai devreme, chiar acolo suntem…

– Daa… De ce nu-mi spui ce se petrece aici?…

Erin avu impresia că braţul drept al străinului, lăsat moale în poală, era pătat de sânge. Se înfioră. Dădu să se ridice din pat, contrariat de nepăsarea vrăjitorului şi văzu o dâră neagră, prelinsă pe pantalonii mortului.

– Tată! strigă către vrăjitor, care tocmai agita o eprubetă.

Omul nu se panică.

– Ia, bea asta, te rog! îl îndemnă, ducându-i la buze un lichid de culoare brun-roşcat.

– Nu, nu vreau, se feri Erin cu înfrigurare. Omul acesta, ce-i cu el? De ce nu vrei să-l ajuţi?!…

– Nu pot, mărturisi vrăjitorul, după un moment de gândire. Nu ştiu cum l-ar mai putea ajuta cineva… Dar ştiu că fiul meu nu este un criminal, adăugă cu voce joasă.

– Ce spui?!…

Erin îşi atinse buzele, apoi se uita la pata de pe cearceaf şi respiraţia îi deveni şuierătoare.

– Nu, ce-mi spui e grotesc, nu!… bombăni el, acoperindu-şi fata cu mâinile. Eu, eu l-am ucis?… Eu…

– Fiul meu nu e criminal, hotărî omul cu fermitate.

– Atunci, tu… ai ucis pentru mine?…

– Nu. Am făcut un bine comunităţii; individul urma să ajungă în temniţele lui Stelianos, iar eu i-am oferit o alternativă…

Erin nu ştia despre ce temniţe vorbea omul, dar nici nu-i păsa. Evlampionis îi trase mâinile deoparte şi-l forţă să bea licoarea, aşa cum faci cu un copil ce nu vrea doctoria amară.

Tânărul îşi dădu seama abia atunci că ceea ce lovise accidental fusese braţul nemuritorului, sprijit de pieptului lui. Iar asta însemna că se hrănise cu dânsul pe când încă dormea!…

– Groaznic! făcu el, înecându-se cu medicamentul. Nu, nu pot să concep aşa ceva!! strigă deznădăjduit.

– Dacă eu pot, poţi şi tu! Şi în fond, eu fac toată treaba şi nu par să mă plâng câtuşi de puţin.

– Pentru ce?! zbieră Erin. De ce nu mă laşi să mor?… completă cu adâncă mâhnire. Vrei s-o luăm de la cap, asta vrei, de fapt? N-ai priceput nimic din ce ţi-am spus la masă?…

– Nu te pot lăsa să mori, nu-mi cere imposibilul, declară omul cu tristeţe. Eşti tot ce am…

Îl cuprinse cu gingăşie şi îi sărută fruntea aşa cum sărută un părinte pe copilul său iubit.

– Încetează, şopti Erin, nu sunt fiul tău şi tu nu-mi eşti tată.

Moşierul se sculă din pat, mergând către fereastră.

– Nu, tu să încetezi! îl dojeni cu asprime. N-am pierdut atâţia ani că astăzi, când ai ieşit din acea letargie, să uit de tine şi să las totul la voia întâmplării. Azi am speranţa că te vei însănătoşi şi nimeni pe lumea asta nu va cuteza să-mi spulbere această speranţă.

– Bine. Bine, domnule farmazon, capitulă tânărul, oftând.

Un moment tăcură amândoi, stingheriţi.

– Te ocupi tu?… întrebă arătând spre nemuritorul mort.

– Ca de obicei, zâmbi vrăjitorul.

Erin încuviinţă. Se gândi un timp, apoi spuse:

– Ştiu că m-ai ingrjit atâţia ani şi cred că ai dreptate, n-am să fiu eu cel care-ţi va spulbera speranţa.

Evlampionis îl privi uşor încruntat, vâzând schimbarea asta bruscă, dar zâmbetul lui îl convinse. În fond, merita chiar mai mult decât recunoştiinţa bărbatului şi anume, devoţiunea necondiţionată, dar pentru moment, era mulţumit şi cu atât.

– Va fi bine, îi zâmbi el, o să vezi. Vom pleca din oraşul ăsta blestemat.

Nemira

Aurelia Chircu s-a născut pe 13 februarie 1980 în Bucureşti. Activitatea literară şi-a început-o în 1996 când a publicat în revista şcolară Noi despre noi din Alba-Iulia. A publicat în în revistele online Egophobia, Faleze de piatră şi Suspans.


 

 

 

Avatar

Aurelia Chircu

Aurelia Chircu s-a născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. A absolvit Facultatea de Limbi Străine, secţia engleză-germană şi este traducător. A debutat pe hârtie într-o revistă şcolară, apoi online, în Faleze de piatră. A mai publicat în revistele online: Suspans.ro, Revista de Suspans, Nautilus, Egophobia şi Srsff. Una din prozele ei, "Regis de Aeterrnum" a fost citittă în Clubul de Iniţiativă Literară. Este o pasionată a genului fantesy, dar a încercat şi genul poliţist, de altfel, policierul fantastic "Din ştreang" fiind şi lucrarea ei preferată. "

More Posts