GSF47 banner 01-650

          A început cu o bucățică de text, publicată online de autor: „— Aaard sidiuri! Aaard sidiuri! Bărbatul are o mustaţă enormă, prăbuşindu-i-se de-o parte şi de alta a buzelor îngălbenite de tutun, de cancer, de sirop de pătlagină ori mai ştiu eu ce altceva ar putea fi…” Mi-a fost de-ajuns ca să-mi stârnească interesul. Uau, m-am gândit, o societate futuristă, probabil în plin declin tehnologic, în care a inscripționa un CD (pardon, sidiu!) devenise o treabă complicată, care, nemaiputând fi făcută de oricine, oricând, generase bresle specializate! Sau, poate, o fi vorba de vremurile alea, de la începutul anilor ‘90, în care, tot așa, stăteai la coadă la câte un centru de copiere ca să-ți încerci norocul, cu vreo două-trei sidiuri la tine, doar-doar oi reuși să transferi niște muzică de pe un hard al unui prieten. Chestia asta trebuie citită!

          M-am înșelat în predicții, n-a fost nici una, nici cealaltă. Nu m-am înșelat, în schimb, în concluzie. Dar ajungem noi și acolo.

          Din nu-știu-ce considerente, autorul – Michael Haulică – a „omis” să menționeze numele cărții din care textul amintit făcea parte. A scris doar că este vorba despre „o carte”. Iar eu, cum era chiar înainte de Gaudeamus, m-am gândit că, cel mai probabil, aveam să găsesc cartea la târg.

          Aici nu m-am mai înșelat, deși nu știam exact ce căutam. Când am ajuns la stand, am întrebat: „Aveți ceva de Michael Haulică?” iar nenea de acolo mi-a pus în brațe volumul „Transfer”. Ei, cum altceva nu era, m-am decis să-l iau, mai ales că, între timp, mai dădusem peste un alt fragment, citez: „Lenjeria îmi venea la fix, bluza plesnea încercînd să-mi cuminţească sînii care împungeau cu sfîrcurile întărite sutienul, adulmecînd mătasea de dincolo de el, tînjind să se gudure, să se lase mîngîiaţi, alintaţi, … ” chiar și mai laconic prezentat ca făcând parte „din aceeași carte”. Nu prea-mi dădeam seama dacă „aceeași carte” se referea la cea din care era extras primul fragment sau… dar n-aveam de ales. Măcar unul dintre ele să fi fost din volumul pe care-l achiziționasem, și tot eram satisfăcut.

          Și-am plecat mulțumit de la târg căci, deschizând cartea imediat ce m-am îndepărtat de stand, m-am trezit că ea striga la mine că aaarde sidiuri!

          A urmat un galop de sănătate prin cele patru părți care împart cartea în tot atâtea proze funcționale și separat, dar care alcătuiesc împreună un mozaic postmodernist atât șui, încât te obligă să te dai câțiva pași mai în spate și să-l privești cu capul pe-o parte ca să-l dibuiești. Însă efortul a meritat pe deplin căci, în exoticele și țipătoarele nuanțe în care Michael Haulică a ales să-l alcătuiască, m-am regăsit deschizând o mică fereastră spre un viitor țipător dar al naibii de plauzibil, în care extravaganța și opulența au invadat standardul, făcând ternul actualmente comun să iasă în evidență.

          Prima parte, „Vremea zăpușelii”, deși, cum spuneam, se poate autoîntreține, funcționează în ansamblu ca o introducere, atât în economia acțiunii cât și a narațiunii în sine. Scriitura se prezintă pe sine odată cu fixarea cadrului, a personajelor și a unei intrigi bizare, aparent haotice.

          Ne este înfățișat un amalgam artistic, un caleidoscop de tendințe în toate domeniile, întrepătrunzându-se, influențându-se și fuzionând, ne regăsim în fața unei lumi pestrițe, în care chiar și-un zâmbet sau o atitudine poartă o etichetă, iar auto-reinventarea, prin metode ca machiajul de exemplu, explodează efectiv.

          Aflăm că ne aflăm în „Orașul vechi”, cartier și nu prea al Inandului, urmărind un veleitar obsedat de gândul de a se vedea scriitor.

          Până aici, nimic nou, nu-i așa? Adică… fac și eu ca acela: „Suntem mulți…”. Ei, partea interesantă e că aici ei formează un fel de breaslă, o comunitate în care, dacă alegi să intri, trebuie să-ți iei scrisul în serios și să-l practici zilnic. Să i te dedici, să-i devii sclav. Lucru cu atât mai dificil cu cât chiar și blogăritul online, ca și arsul de sidiuri, nu mai e ceea ce știam noi, nu mai poate fi întreprins solitar și unilateral, beneficiind de confortul propriei chilii, ci implică efort, proceduri rigide și interacțiuni cu personaje obtuze. Însă „Gibsonii”, aspiranții la marea glorie, nu sunt descurajați, dimpotrivă.

          Prea multe despre „William Lotek Sendai-Seven”, despre blogul lui, despre aspirațiile și idilele lui, n-am să vă spun, de teamă să nu să stric plăcerea lecturii, ci am să-mi tai scurt, în manieră „Kill Bill”, vorbăria despre acest episod.

          Și am să trec la următorul, „Glitcherine”. Aici, scriitura ia o tentă ceva mai intimă, mutându-se la persoana I și împrumutând personalitatea protagonistului, un detectiv care nu prea se poate hotărî dacă este cel sedus sau seducător.

          Cu o acțiune creionată lapidar și având drept scop principal susținerea cadrului artistic, ne avântăm și mai mult în explorarea zonei care dă identitatea timpului insinuat, găsind „Glitch”-ul ca principală formă de manifestare. Lumea tinde să se simplifice pe măsură ce se diversifică, actul artistic se bazează mult mai mult pe spontan și interactiv, puterea de improvizare și de comunicare instantanee, directă și specifică cu un anumit public într-un anumit cadru, definind artistul de tip nou. Profunzimea actului creator este din ce în ce mai puțin importantă, întâietatea fiind luată de acel „Aici și acum”, de zvâcnirea de moment, de specularea din goana calului a oportunităților oricât de strâmte. Artistul impresionează prin orice poate: exprimare, look, sex-appeal, glammour… totul pentru efect, totul pentru explozie.

          Dar, cum „Glich”-ul este exploziv dar scurt, să trecem la textul dominant al volumului, nu numai prin volum ci și prin idee, „O hucă în minunatul Inand”.

          Abia aici, în al treilea capitol, beculețele cititorului încep să se aprindă, odată cu dezvăluirea intrigii și motorului care face întreaga sinergie să se deruleze.

          Cu intenția clară de a zugrăvi fenomenul central (pe care nu vreau cu nici un chip să-l dezvălui) cât mai apropiat prostituției, în întreaga sa paletă cromatică și privită din ambele perspective, povestea ne poartă printr-o lume subterană, cu reguli și tradiții stricte, pe care trebuie să le respecte atât cel care se vinde cât și cel care cumpără, iar ramificațiile și implicațiile celor mai simple în aparență decizii se împletesc în urzeli grotești. Și cum altfel am fi putut fi introduși într-o asemenea lume dacă nu prin frumoasele scene ale Casablancăi, de către romanticul ei pianist?

          În fine, partea a patra ni-l readuce în prim plan pe bietul „William Lotek Sendai-Seven”, privit cu totul altfel de către cititor, căci cucuvelele nu sunt ceea ce par a fi.

          Și iată-ne la sfârșitul unui roman în care umorul subtil și bine dozat, izvorât nu atât din situațiile în sine cât din pistele sugerate pentru mintea cititorului, se împletește cu imaginile de tip manga sau chiar uneori anime, pentru a da aromă în plus, ca de miere și ardei iute, lecturii, care, și așa, în curgerea ei, arde gâtlejul. Cunoscătorii vor ști. La fel cum vor ști și că, dacă dulceața dispare ușor-ușor de pe limbă, usturimea rămâne și se cere potolită. Și cum altfel să o potolești dacă nu golind încă un pahar?

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website