Îmi amintesc şi acum acea noapte…

După câteva încercări nereuşite de a adormi, m-am ridicat în capul oaselor, am rămas pe marginea patului câteva clipe, apoi am deschis larg fereastra care dădea spre Dealul Lunii, colina din spatele casei. Încă de când eram un puştan obişnuiam s-o numesc aşa fiindcă, dimineaţă de dimineaţă, fără excepţie, Luna părea înghiţită de ea, dar seara, ca printr-o minune, răsărea nevătămată în partea cealaltă a cerului. Acest lucru mă bucura nespus şi mă făcea să merg liniştit la culcare.

Sperând să nu fiu auzit de-ai mei, am păşit dincolo de tocul ferestrei cu mare grijă şi m-am furişat spre poartă. Am privit o clipă înapoi, după care-am ieşit din curte şi am continuat să merg, până pe Dealul Lunii.

În cei şaisprezece ani din viaţă, niciodată nu am încetat să sper că voi trăi clipa în care voi putea atinge stelele, în ciuda protestelor părinţilor mei, care-mi spuneau adesea că ar trebui să mă preocupe alte lucruri la vârsta mea, decât „aiurelile alea”. Nu aceleaşi păreri împărtăşeau bunicii mei, însă ei plecaseră deja printre stele…

Iar eu continuam să visez!

Printre miile de luminiţe agăţate în tabloul celest la ceasul acela înaintat din noapte, lângă copacul unde mergeam adesea ca într-un pelerinaj, am zărit-o pe ea! Era frumoasă şi strălucitoare şi unică. Şi era doar a mea! Steaua mea!

Însă, în negura nopţii, ea devenise prea vizibilă pe harta cerului pentru a mai rămâne doar a mea. Milioane de oameni o puteau vedea şi conştientiza prezenţa ei! Nu puteam spune atunci cu certitudine dacă lucrurile stăteau astfel, dar aveam să aflu, ceva mai târziu, că nu se întâmplase defel ca un alt om să reuşească s-o observe.

În schimb, eu fusesem cel zărit…

Dintr-o dată, punctul de lumină a început să se mărească, acoperind toate celelalte stele. Am privit-o uimit şi am observat-o cum se apropie, învârtindu-se deasupra mea, hipnotizându-mă şi purtându-mă undeva, departe, spre locuri nebănuite.

Şi, în timp ce gândurile-mi erau captive în pânza ţesută de un păianjen invizibil, trupul meu se înălţa de la pământ şi plutea într-o explozie de lumină.

Aceea a fost prima zi…

***

Am deschis ochii şi am privit în jurul meu. Pesemne că era o altă zi, întrucât eram convins că trecuseră mai multe ore. Mă aflam într-o încăpere redusă ca dimensiuni, cu toţi pereţii îmbrăcaţi într-un material alb, care-mi sugera imaginea camerelor antifonate dintr-un azil pentru bolnavi psihic.

Am hotărât că denumirea de cutie i se potrivea ca o mănuşă. Am pipăit materialul şi am realizat că atingerea lui îmi provoca fiori reci pe şira spinării. În plus, dinspre un colţ al încăperii erau proiectate în direcţia mea fascicule subţiri de lumină care-mi provocau, la rândul lor, dureri uşoare la nivelul globilor oculari.

Mi-am privit apoi palmele şi am remarcat câteva leziuni. Nu-mi aminteam nimic din cele întâmplate după explozia de lumină şi, la o privire mai atentă, am observat alte răni, pe piciore. Să fi fost vorba despre o luptă?

Am început să strig, dar vocea mea se lovea de pereţii cutiei. Peste toate se adăuga o ciudată lipsă a gravitaţiei, fapt pe care l-am constatat când trupul meu a început să leviteze. Am lovit cu pumnii în tavan şi în pereţi, remarcând totodată rezistenţa şi elasticitatea lor. Loviturile pumnilor mei lăsau găuri adânci, care dispăreau, lăsând loc formei iniţiale. Probabil că erau izolaţi fonic atât pentru cei de dincolo de ei, cât şi pentru mine, deoarece nu auzeam absolut nimic şi, mai mult ca sigur, nimeni nu-mi auzea strigătele.

Am privit minute în şir acei pereţi, aşteptând să se-ntâmple ceva. Într-un final, acel ceva s-a întâmplat, însă nimic din ceea ce m-aş fi aşteptat eu… Din colţul de unde izvorau fasciculele de lumină, fără vreun avertisment, s-a lansat un ac minuscul care se îndrepta spre mine.

Am încercat să-l evit, însă mi-a străpuns ceafa. Degetele mele îl simţeau rece şi subţire şi n-am reuşit să-l extrag, iar privirea mi s-a înceţoşat şi o stare bruscă de amorţeală mi-a inundat corpul. Am remarcat şi revenirea gravitaţiei, apoi mi-am pierdut cunoştinţa…

***

A treia zi (după calculele mele), m-am trezit în prezenţa unei melodii agasante. Am privit în jurul meu şi am dat cu ochii de un monitor inactiv, atârnat pe unul dintre pereţii cutiei. Mi-am zis că de acolo trebuia să vină acea muzică, însă imediat atenţia mi-a fost răpită de prezenţa unui obiect de care nu-mi aduceam aminte să-l fi văzut în zilele precedente: o hartă a sistemului nostru solar.

Planetele nu erau aşezate acolo unde le era locul firesc şi mi-a atras atenţia dispunerea Lunii mai departe de Pământ, pe o traiectorie gravitând în jurul… Soarelui! Misterul s-a adâncit când am remarcat că şi celelalte planete gravitau  în jurul sateliţilor lor naturali (contrazicând ceea ce ştiam de la orele de geografie). Ca şi cum ele însele erau sateliţi ai lunilor lor, devenite astfel planete!

N-am mai avut timp pentru a găsi o explicaţie a acelei enigme, pentru că am simţit împunsătura unui alt ac minuscul care m-a făcut să-mi pierd din nou cunoştinţa.

***

Din următoarea zi (sau, cel puţin, din proxima mea deşteptare în acea încăpere) nu-mi amintesc prea mare lucru. Doar că eram întins pe pat, complet dezbrăcat, pe monitorul inactiv până atunci se derulau imagini cu peisaje familiare de pe Pământ şi că ţineam în mână un fel de telecomandă. Încercam din răsputeri să-mi amintesc ce se întâmplase cu mine, însă eforturile mi-au fost în zadar.

Ca element de noutate, simţeam prezenţa unor fiinţe, deşi nu reuşeam să le văd. Ştiam că sunt acolo şi chiar le conştientizam materializarea în entităţi palpabile. Mi-a trecut atunci un gând ciudat prin minte: poate că murisem şi mă găseam deja prins într-un purgatoriu incoerent. Simţeam atingerea unor degete nematerializate şi apăsarea unor obiecte la fel de invizibile care-mi pătrundeau prin piele şi-mi cotrobăiau prin corp. Reuşeam totuşi să rămân cât se poate de calm, în ciuda acelor întâmplări. Peste toate, nu aveam nicio senzaţie de durere sau ceva asemănător.

După un timp, totul a încetat brusc şi eram, din nou, singur. Încercam din nou să-mi amintesc ce căutam acolo. Făceam eforturi diperate de a găsi răspunsuri coerente, dar fără rezultat.

Era evident că sufeream o amnezie!

Curând, m-a cuprins o stare de somnolenţă şi, înainte de a aţipi, m-am împăcat şi cu ipoteza de a fi deja mort. În definitiv, ce putea fi atât de rău să te împaci cu gândul că se terminase totul? Că te aşteaptă altceva!

Regrete? Poate, doar, că trăisem mult prea puţin!

Era just?

Chinuit de alte şi alte întrebări, mi-am apropiat pleoapele şi toată scena a fost ascunsă după o cortină grea, într-un final dramatic al unui ultim act…

***

Urma însă să realizez că destinul îmi hărăzise un cu totul şi cu totul alt curs al existenţei!

M-am ridicat din pat şi am privit încăperea. Nu-mi aminteam cum ajunsesem acolo, ce făcusem cu o zi înainte, cine eram…

Nu-mi aminteam chiar nimic!

Lângă mine se afla un individ care şi-a apropiat de faţa mea o palmă scheletică, cu patru degete alungite, albăstrui. Mi-a trecut-o prin faţa ochilor într-un gest de a-mi testa capacitatea vizuală, după care, remarcând că simţul vederii mi-era intact, şi-a depărtat mâna şi a clipit mirat. I-am remarcat ochii enormi, dispuşi pe un cap la fel de mare. A tastat ceva pe un dispozitiv ce-l ţinea lângă el, apoi s-a ridicat şi a părăsit încăperea, trecând efectiv prin perete.

N-am dat prea mare importanţă faptului, deoarece nu ştiam la ce să mă aştept din partea lui. Dar nici din partea mea! Am rămas câteva clipe singur, apoi individul a revenit, însoţit de alţi doi, aproape identici cu el. M-au luat cu ei şi m-au dus aproape de un obiect care semăna foarte mult cu o capsulă spaţială. Apoi m-au pus să îmbrac un costum de astronaut şi m-au împins spre interiorul ei. Am păşit înăuntru şi privirea mi s-a intersectat cu o alta, aparţinând unei fete de aproximativ aceeaşi vârstă cu mine.

Amândoi am ocupat singurele locuri din capsulă şi, fără a ne adresa niciun cuvânt, am privit împreună complicatul tablou de bord. Când uşa s-a închis şi au început să se simtă trepidaţiile motorului, ne-am privit din nou şi am înţeles că urma să pornim către o destinaţie necunoscută. I-am cuprins mâna într-a mea şi am privit dincolo de hublourile de observaţie.

***

Minutele se scurgeau şi noi vedeam doar cabluri şi becuri şi, uneori, câte un individ cum erau cei de mai devreme. După un timp, scântei multicolore ţâşneau şi ne înconjurau în goana nebună către un punct final care nu ne fusese vreodată dezvăluit.

Când capsula s-a lovit de un înveliş ce părea de sticlă, am crezut că se sfârşise călătoria noastră. Dar mă înşelasem din nou! Călătoria abia începea, deoarece ieşisem din măruntaiele pământului şi mergeam tot mai sus. Spre stele!

Urma, în sfârşit, să le ating? Era, oare, posibil?

Frânturi de amintiri îmi reveneau în gând…

Înainte de a părăsi locul de lansare, s-a întâmplat un alt fapt ciudat: am observat o altă capsulă (cam de aceeaşi dimensiune cu a noastră) care ateriza. Doi astronauţi au coborât pe sol şi au înfipt un drapel. După aceea au început să se deplaseze prin salturi nostime şi să fotografieze tot ce le ieşea în cale. Mi se părea că se comportau ca nişte copii şi am lăsat chiar să-mi scape un zâmbet.

Partenera mea urmărea şi ea scena. În depărtare se zărea o altă planetă pe suprafaţa căreia se distingeau foarte clar continente, mări şi oceane. O planetă albastră, al cărei nume îl uitasem, deşi mă încerca un puternic sentiment de déjà-vu. Acea planetă-fără-nume gravita în jurul celei de pe care tocmai decolasem.

Mi-am privit partenera de zbor înainte ca vehiculul să-şi continue implacabilul drum spre stele. În tot acel timp, universul însuşi avea să danseze în jurul nostru şi să ne poarte către destinaţie…

***

Acum am patruzeci şi nouă de ani şi stau, împreună cu soţia mea şi copiii noştri, înaintea unui ecran pe care se derulează imagini ale unor locuri fantastice. Admirăm nişte ţinuturi remarcabile, ale căror vieţuitoare nu-şi mai găsesc locul decât în enciclopedii. Acum, acea planetă nu mai există! A fost ignorată de locuitorii ei şi, într-un final, a pierit odată cu aceştia…

Au mai existat însă şi alţii!

Într-un anumit fel, trebuie să ne considerăm norocoşi, pentru că, printre ei, atât eu cât şi partenera mea de zbor de odinioară, am fost aleşi pentru a acorda o nouă şansă vieţii. În acest fel, aleşii au asigurat pe mai departe viitorul unei specii, răspândindu-se în locuri nebănuite, printre stele…

Fotografie - Catalin CofaruCătălin Cofaru s-a născut pe 1 noiembrie 1978 în Breaza, judeţul Prahova. În prezent locuieşte în Alba Iulia. A debutat în 2010 şi a publicat proză scurtă în revistele online Nautilus, Gazeta SF, Helion şi Revista SRSFF, cât şi pe site-ul cenaclului AtelierKult. A obţinut până acum şi două menţiuni la concursul de proză scurtă organizat de Clubul Helion în 2010, respectiv în 2012.
blog: http://catalincofaru.wordpress.com