Javier privi descumpănit sticluța, cu lichidul sclipind multicolor în lumina soarelui. O strânse în mână și o băgă în buzunarul ascuns al hainei, apoi se pregăti pentru momentul când fanaticii urmau să urce la ei în convoi. Pentru moment stăteau afară, călare pe hexapozii blănoși ai deșertului, cu sulițele electrice îndreptate către vehicul, și negociau cu șoferul.

I se întorcea stomacul gândindu-se că trebuia să își inoculeze virusul pentru a se infiltra în rangurile lor, dar fusese foarte entuziasmat să accepte misiunea în biroul comandantului, așa că trebuia și acum să își găsească motivația.

– Toți s-au dus, îi spusese superiorul său privindu-l în ochi, am trimis până acum mai mult de zece oameni pentru a se infiltra în cult și niciunul nu s-a mai întors, iar atacurile lor nu au făcut decât să devină și mai îndrăznețe. Chiar azi dimineață (și îi întinsese pe masă un raport militar) au atacat o catedrală din Sol Austine, blasfemiind din nou sfânta noastră credință. Doi sinucigași s-au detonat,înarmați cu canistre de bacterie leproasă modificată genetic, multirezistentă. Aproape o sută de oameniau ajuns în doar câteva ore mutilați grotesc asemenea fanaticilor ăstora pestilențiali. De data aceasta procedăm diferit. Îți înmânez o formă mai blândă a bolii, sub formă de virus. Infectează-te și alătură-te lor, apoi, după ce îi eradicăm din interior, te vom putea trata. (comandantul se apropiase de el și își întinsese coatele masive pe birou, de aproape ajungeau la marginile mesei, și îi vorbise în șoaptă, ca pentru a-i spune un secret) Dacă treaba asta iese bine, s-ar putea să îl scoatem și pe Benjamin de acolo, am încredere în tine.

Cu menționarea locotenentului Benjamin Maltos, erou al serviciilor secrete din Lusso și prieten din copilărie al lui Javier, îl convinsese să accepte misiunea, iar acum, față în față, pe de-o parte cu siluetele înarmate ce înconjurau convoiul, iar pe de alta cu virusul ce urma să-i metamorfozeze organismul, convingerea sa începea să slăbească.

Auzi ușa de la cabina șoferului deschisă cu piciorul. Scoase sticluța și o seringă, trase lichidul, atașă acul iar, tocmai când se pregătea să își injecteze virusul în venă, simți atingerea dureroasă a unei limbi electrice. Un sulițaș intrase neauzit pe ușa din spate și îl imobilizase cu primul șoc. Apoi, cu al doilea, îl lăsă fără cunoștință.

Avu un vis foarte ciudat, dar lucid. Se afla în Marea Catedrală din orașul Valos, bijuteria de coroană a planetei Novo Marte și locul cel mai sfânt pentru întregul popor. Fusese ridicată peste câmpul de luptă unde pierise Meisser Alimens și umblau legende că, în criptele cele mai ascunse ale construcției, se odihneau însășimoaștele profetului.

Viziunea îl purtase cu amintirea până la momentul depunerii jurământului, după terminarea academiei militare. Erau cu toții înșiruiți în sala cea mare, în fața altarului, iar deasupra lor, pe o platformă ca un turn, la care se ajungea printr-o scară ce urca precum un șarpe încolăcit, trona un episcop în robă roșie. La brâu purta în stânga sabia – semn al profetului drept cuceritor, la dreapta pocalul de împărtășanie – simbolizând ipostaza de mântuitor, iar deasupra capului ținea Meditațiile – cartea scrisă de însuși Meisser în timpul vieții și care stătea la baza întregului ordin. Din vârful peretelui ce despărțea sala de altar, relieful lui Alimens, sculptat în marmură albă, privea binevoitor asupra tuturor.

Cu ochii închiși, episcopul a murmurat rugăciunea de purificare a incintei (un pas obligatoriu înaintea citirii din tomul sfânt) apoi, când a terminat, a deschis la capitolul unsprezece – Lupta din Cosova – și a citit.

Profetul se afla pe acea vreme în ceea ce avea să fie ultima sa campanie, căci două luni mai târziu urma să fie martirizat în Valos, într-o ambuscadă.Cei patru fii aisăiau fost, după aceea, destinați să împlineascădorința lui Meisser de a converti întregul Novo Marte. Înainte de asaltul asupra fortăreței din Cosova, profetul a ținut armatei sale de credincioși discursul care acum era citit noilor absolvenți înainte de depunerea jurământului.

Cuvintele sale reaminteau soldaților de toate vârstele, de la veteranii cu membre artificiale și trupul brăzdat de cicatrici, până la tinerii care nu avuseseră încă botezul focului, că moartea în luptă nu valorează nimic, nici măcar cât pământul de petălpi, dacă nu este încununarea unei vieți trăite în credință. Ritualurile trebuiau ținute cu strictețe, pentru a aduce slavă Tatălui Ceresc, iar trupul trebuia împărtășit de două ori pe lună,spre a-l curăța de mizerie și a face loc învățăturii celei bune să intre în sufletul devotatului.

Focul luptei, spunea atunci profetul în fața armatei, asemeni episcopului acum către absolvenți, nu se poate aprinde înainte de confruntare, căci multe paie puse pe o flacără slabă nu fac decât să o înăbușe, iar după fum nu va urma văpaie nimicitoare, ci numai un urlet slab și umilitor înainte de stingere. În schimb, războinicul, în vreme de pace, trebuie să mențină tăciunii aprinși, citind din cărțile învățaților, antrenându-se cu arma și nelăsând nicio clipă din minte cauza cea nobilă pe care o cere Pontiful Ceresc – Tatăl Tuturor, iar numai așa, un soldat cu credința și stăruința menținute în sânul casei sale, pus în fața armatei păgâne se aprinde imediat cu focul sfânt și nimicește inamicii credinței, asemeni unui uragan.

– Așadar, termina episcopul de citit cu vocea tremurându-i de extaz, cum omul trebuie să bea și să mănânce, pentru ca trupul să nu i se usuce și cum trebuie să respire, pentru a nu se înnegri de moarte, la fel și devotatul trebuie să își dedice întreaga existență marii lucrări, iar numai așa, murind ori alături de cei dragi, în patul său, ori cot la cot cu frații săi pe câmpul de luptă, sufletul său se va înălța la cer și va intra în grădina Tatălui, unde își va petrece eternitatea în beatitudine.

Episcopul a închis cartea, apoi, împreună cu corul de copii și acompaniat de vocile tinerilor militari, a recitat Rugăciunea Războinicului, apoi a coborât încet scara în spirală și, trecând pe la fiecare în parte cu cornul plin cu vin, i-a împărtășit în nobila castă a războinicilor.

Benjamin a fost apoi repartizat la serviciile secrete, iar Javier la contraspionaj, la detașamentul de muncă de teren, și au fost la fel de nedespărțiți ca și în copilărie, până când Benjamin a fost trimis să se infiltreze în cultul pestilențialilor și de atunci nu s-a mai auzit nimic de la el.

Javier se trezi în semi-întuneric, așezat pe o masă din piatră neșlefuită care îi julise coatele și genunchii cât dormise.Pe podea, în jurul platformei, erau mici incizii ce emanau o lumină slabă și de unde se ridica încet un abur gros și răcoros. Când ochii i se mai obișnuiră cu întunericul, văzu și alte mese ca a sa și îi recunoscu așezați pe ceilalți membri ai convoiului, pelerini dornici de a se alătura cultului.

Erau închiși într-o peșteră săpată în stâncă. Băgă mâna în buzunar și încremeni, apoi începu să se caute agitat prin toate compartimentele ascunse ale hainei, pipăi în jurul mesei și încercă chiar să bage mâna în crăpăturile din podea. Sticluța și seringa erau de negăsit.

–Tatăl să mă protejeze… murmură din obișnuință o rugăciune, apoi se ridică încet și începu să se plimbe prin încăpere.

Pașii dădeau naștere la ecouri nesfârșite, ce reverberau din pereții îndepărtați ai acelei închisori. Învăluit aproape complet în beznă, pipăind cu grijă în jurul său, Javier ajunse la un perete. Scuipă în dreptul mâinii, apoi porni către dreapta, simțind mereu stânca rece. Încercă să numere în minte secundele, dar după câteva minute renunță să mai gândească, căci sala părea fără sfârșit.  Nu dădu peste nicio fereastră, nicio ușă și nici nu ajunse la vreun colț care să marcheze unirea dintre doi pereți.

Merse încontinuu lipit de piatră până simți ud la mână. Ajunsese înapoide unde pornise și nu găsise nici măcar o crăpătură în acel perete continuu care îi înconjura.O închisoare rece și de nepenetrat îl asuprea și îi supunea spiritul la mari încercări.

Ridică privirea către tavan, dar acesta era cufundat în întuneric, fiind vizibili doar aburii slab luminați care mergeau tot mai în înaltul acelui edificiu. Proiectate asemenea unui film pe un ecran, în fumul gros îi apăreau scenele pictate pe pereții catedralelor, printre coloanele degranit și sculpturile de marmură, menite să ilustreze, pentru o mai bună înțelegere, aspecte ale teologiei ordinului.

O limbă de fum se transfigura în sabia ascuțită a unui gardian ceresc, îmbrăcat cu armură din piele de Leu Venusian și cu craniul fiarei așezat pe capul grotesc asemenea unei coroane, sfâșiind orice creatură păgână îi stătea în cale. Un pâlc gros devenea alaiul de mantii al îngerilor călăuzitori, cu cele patru capete ale lor, fiecare cântând din trâmbițe în direcțiile cardinale, iar din instrumente, în loc de melodie, ieșeau cuvintele care fuseseră dictate de Însuși Pontiful Ceresc, împrăștiindu-se pe toată întinderea lumii, până la cele mai îndepărtate popoare, astfel încât niciun suflet să nu poată spune la Judecata de Apoi că nu a auzit mesajul.

Din marginile încăperii veneau curenți de aer și se împleteau în cei șase piloni ai sufletului – sângele ce curge în vene, suflul care curăță plămânii, gura ce rostește rugăciunile, cele două mâini care fac lucrarea Domnului și spiritul însuși care trăiește numai întru slava adevărului. Din vârful fiecărui pilon trona câte un spirit încins ca focul și înspăimântător la arătare, cu un singur ochi uriaș în mijlocul chipului lipsit de trăsături și cu două aripi de Liliac Diurn ce ieșeau de la baza trunchiului subțire. Cele patru gheare ale lor se înfigeau adânc în marmura albă a stâlpilor, rupând zi și noapte bucățică cu bucățică, până nu mai rămânea nimic.

Toate aceste imagini fuseseră cu el încă din primii ani de viață, când profesorii la școală le citeau din Meditații înainte de fiecare rugăciune, apoi, pe măsură ce avansase în vârstă și expunerea sa la învățăturile ordinului devenise mai profundă, culminând în cei doi ani la facultatea de teologie, obligatorii pentru orice recrut al academiei militare, pentru că, a fost considerat de către cei înțelepți, soldatul trebuie să aibă adânc întipărite în suflet principiile pentru care luptă – principii pe care acum încerca să le regăsească, căci conștiința și-o simțea înfrântă în acel întuneric atotcuprinzător.

Armata colectase destule informații despre cult cât să-și facă o idee despre crezurile lor, dar nu suficient cât să știe detaliile exacte ale sacramentelor. Era totuși cert că această religie, dacă putea fi numită astfel, se născuse din cenușile armatelor păgâne cu care se luptase însuși profetul în urmă cu sute de ani, iar mai târziu fuseseră învinse de către fiii săi. Lipsiți de temple și secați de orice demnitate, de la venerarea spiritelor întunecate ale pădurilor și munților, aceștia își îndreptaseră atenția către ultima forță a naturii ce le mai rămăsese – boala trupului. Dând naștere unui cult în jurul molimelor și dizabilităților, se asiguraseră că și în fața celor mai aprigi înfrângeri aveau să fie înconjurați de prezența zeilor.

O nouă religie prinsese la cei osândiți și izolați de societate, infectându-le mintea cu predica lor coruptă, convingându-i că bolile ce îi chinuiau nu erau pedepse ale Tatălui Ceresc, menite să îi întoarcă pe calea dreptei credințe, ci daruri de neprețuit ale divinităților ascunse, care îi chemau să lupte împotriva civilizației, împotriva celor cu trupul sănătos și mintea curată. Astfel s-au strâns oameni din toate păturile societății, de la cerșetori leproși până la nobili țintuiți la pat de boala oaselor fragile sau mutilați de maladia pielii de șopârlă, gata să sacrifice totul în numele unei doctrine nenorocite ce le eleva decăderea la rang de virtute supremă.

– Împotriva unoreretici mai aprigi decât aceștia au luptat profetul și fiii săi, iarei nu aveau decât armele și credința, își repetă Javier din învățăturile ce le fuseseră date. Astea două le am și eu cu mine. De e să trăiesc, voi deveni erou, iar de mă vor martiriza aceste bestii, voi fi înălțat în grădina eternă a cerului… cel puțin așa se spune. Măcar de-l voi răzbuna pe Benjamin și tot voi muri împăcat.

Nu apucă să termine gândurile, căci un zgomot fin îi captă atenția. În jurul său, ceilalți se trezeau și își îndreptatu privirile către o parte a peretelui care se crăpa,vărsând lumină în acea peșteră. O ușă se deschidea, iar în contrastul de umbre apărut se vedeau mai multe siluete stând în prag.

Javier se ascunse în spatele unei mese. Îi găsiseră sticluța cu virusul, deci credibilitatea sa era compromisă, iar dacă nu îl omorâseră până atunci, zicea el, era pentru că se pregăteau să-l tortureze pentru informație (și îl apucă furia gândindu-se la chinurile pe care trebuie să le fi suferit prietenul său de o viață). Prefera să moară scurt, împușcat sau ars de jetul electric al unei sulițe, decât să fie sfâșiat încet de cine știe ce mașinărie bolnavă. Strânse pumnul și așteptă, privind precaut la ce se întâmpla.

Soldații care intrau în sală erau învăluiți în pelerine pământii, iar chipurile le aveau, la rândul lor, ascunse în spatele unor măști din aramă. Fiecare purta la spate o mitralieră, iar în mână țineau sulițele cu cristalul electric în vârf. Trecând de la o masă la alta, îi încătușau pe pelerini și îi conduceau către deschizătura din perete.

Privi cum unul dintre soldați se apropia de masa lui.Îl examină cu atenție. Nu mirosea a putregai, precum teroriștii capturați, și nici forma nu o avea strâmbă, iar pe la mâneci nu se scurgea puroi de la abcese infectate. Pentru o secundă, Javier își imagină că în spatele măștii putea fi un om simplu, ca și el. Că poate, se gândea el pierdut, avusese loc o neînțelegere, iar acești oameni nu aveau de-a face cu mutanții pe care îi căuta.

Apoi își reveni în fire și mintea îl purtă la toate atrocitățile comise de acele creaturi, pe care nici nu le putea numi oameni. Cu măști pe față sau cu chipul ascuns în spatele unor haine lungi, se strecurau prin mulțimile de oameni din piețele orașelor sau din catedrale și eliberau încet microbii, pe care îi țineau în canistre atașate chirurgical de corpul lor; iar când se dădea alarma și forțele armate interveneau, acești fanatici ori scoteau mitralierele și se ascundeau în spatele nevinovaților, împușcându-se cu poliția pe străzi, ori detonau bombe, de multe implantate chiar în burțile lor, împrăștiind schije mutilante dar și propriul trup mâncat de ciume, într-un ultim act de pângărire a tot ce este firesc.

Nu era loc de ezitare când venea vorba de astfel de inamici. Javier spuse reflex încă o rugăciune, apoi, când silueta se întoarse cu spatele, sări ca un tigru din umbră, cu pumnul strâns îndreptat către capul păgânului. Sperase să îl imobilizeze cu prima lovitură, apoi să îi ia arma și să o îndrepte spre ceilalți soldați, dar lucrurile nu merseră conform planului său. De fapt, eșuă complet, căci în secunda în care ieși la lumină, simți în abdomen cum lovitura unui proiectil cinetic îl aruncă trei metri prin aer. Când se ridică de la pământ, era deja înconjurat, iar unul dintre soldați îi mai administră o doză de electricitate, trimițându-l din nou în lumea subconștientului.

Avu un vis scurt, dar greu de priceput cu mintea, asemenea aparițiilor pe fumul gros din peșteră, care părea mai degrabă adus de către o forță exterioară, decât o creație a propriului său creier. Părea că se află din nou în catedrală, dar de data aceasta nu mai rămăsese decât o ruină din ea, cu tavanul sfârtecat ce lăsau să intre razele soarelui, picurate printr-un cer de plumb, presărat cu furtuni.

Picturile de pe pereți fuseseră înnegrite de funingine, iar vitraliile erau ori sparte ori decolorate de soare.Ornamentele din fildeș zăceau roase de animale sălbatice, pe când coloanele se sprijineau una de alta, gata să se prăbușească la prima adiere de vânt.

Înaintă prin sala principală și ajunse în fața altarului. Turnul episcopului era dărâmat, ca după un asediu, cu treptele scării șerpuitoare căzute la pământ și sfărâmate. Ridică privirea către zidul crăpat ce despărțea sala principală de altar și căută cu privirea nelipsitul relief al profetului, dar nu îl găsi. În vârful peretelui, în locul unde Marea Catedrală din Valos se mândrea cu chipul lui Meisser, era acum un grup de patru figuri, cu coarne încolăcite ieșindu-le din creștetul capetelor, ce râdeau și complotau și priveau cu dispreț la lumea ruinată de sub ei.

Un fum înecăcios se ridica și le ascundea chipurile, iar când își coborî privirea pentru a-i găsi sursa, văzu Stejarul Spinos al ordinului, simbol al durerii păcatelor, cuprins de flăcări și totuși nemistuit, arzând ca un infern infinit pregătit să învăluie întreaga lume în văpaia sa. Cei patru tirani se desfătau în dogoarea haosului pe care îl creaseră și își ridicau mâinile către cer, dorind parcă aprobarea și binecuvântarea unei autorități superioare lor.

Nu își dădu seama de momentul exact când se trezise, dar mergeau în șir indian, cu cătușe la mâini și la picioare, păziți în față și în spate de soldați cu măști și sulițe. Traversau un culoar strâmt, luminat din tavanul înalt de niște candelabre primitive ce ardeau cu flacără albastră. Părea nesfârșit precum închisoarea în care zăcuseră până atunci, iar timpul se scurgea la fel de neregulat, când părea că trecuseră zile întregi, când totul parcă stătea în loc, înghețat într-un singur moment etern.

În capul șirului era un cultist cu mască roșie și, din modul în care dădea ordine, părea să fie un fel de comandant militar. Până la urmă, acesta făcu semn cu mâna și grupul se opri. Luă sulița și o implantă cu cristalul în podea, într-un loc știut numai de el. Prin toată grota se auziră mecanisme antice punându-se în mișcare, asemenea unui uriaș când se trezește din somn. O ușă se deschise în fața lor, iar lumina le arse ochii ca focul unui dragon. Comandantul cu mască roșie îi îndemnă să iasă și Javier se văzu pe un podiș prăfuit, deasupra unui peisaj pe care nu și l-ar fi imaginat vreodată drept casa acelui cult.

Valurile mării se unduiau ca niște sirene și se spărgeau spumos la marginea plajei. Pe nisipul roșu, fin ca mălaiul, erau presărate ici și colo umbrele din paie și corturi, iar la umbra lor stăteau siluete ori îmbrăcate în aceeași pelerină pământie ca a soldaților, ori dezbrăcate, bărbați și femei laolaltă, bucurându-se de soare și apă. În larg, o barcă de pescari se apropia de țărm, cu plasele pline.

Deasupra, pe un deal întins, era un mic sat, unitcu plaja printr-o scară de lemn ce cobora pe un perete stâncos. Case din chirpici și acoperiș de paie erau așezate la margine, iar cum te plimbai cu privirea către vatra satului, apăreau construcții din piatră albă ca marmura, cu arhitectură simplă, dar plăcută ochiului. În depărtare, către o pădure deasă, se întindeau ferme de animale, terenuri cultivate cu legume și grâne, livezi de pomi fructiferi și sere pentru tot felul de plante medicinale.

Peisajul acela pristin era cu totul diferit de mărturiile teroriștilor capturați. Niciun altar sacrificial nu se vedea în zare, niciun templu grotesc închinat zeilor morții, iar cât încercă Javier să caute cu privirea, nu găsi uriașele turnuri ce eliberau noxe poluante și laboratoarele în care se cloceau noi arme biologice.

Javier începu să tremure, repetând în minte o rugăciune pentru îndepărtarea iluziilor. Se imagina înconjurat de demoni care fabricau halucinații în jurul său, distorsionând realitatea și prezentându-i acel paradis în locul oribilului adevăr. Dar pe piele nu simțea decât briza catifelată, iar în plămâni îi intra aerul curat ce-l înviora.

La ieșirea din peșteră îi aștepta o turmă de hexapozi blănoși, cu gâturile lor lungi,ca niște catarge, ridicându-se țepene către cer. De sus, îi priveau ochii blânzi ai mamiferelor. Puseră șei pe spinarea lor, se urcară câte doi pe fiecare animal, iar Comandatul îi îndemnă pe o cărare șerpuitoare, printre bolovani și stânci, care la poale se continua lin cu plaja. Porniră pe nisipul stacojiu și trecură nebăgați în seamă printre oamenii care meditau sau care se scăldau în mare.

Javier îi privi atent, dar aceștia nu aveau nimic hâd în aspectul lor. Cei prezentați la știri erau mai mult monștri decât ființe umane, cu pielea arsă, trupul plin de abcese ce supurau zeamă infectantă oriunde mergeau, iar unii dintre ei,cu ochi în plus pe obraji și dinți ieșiți anormal din gură asemenea unor cuțite, grație mutațiilor pe care le sufereau germenii cu care se inoculau ritualic. În schimb, ceea ce vedea aici nu era decât o adunare de pustnici care se dedicaserălepădării de trup.

Erau, într-adevăr, unii cu boli de piele, alții de se chinuiau să pășească, iar cei aparent sănătoși aveau probabil afecțiuni ce nu erau evidente la prima vedere, dar nu părea nimic ieșit din comun. Astfel de ologi și suferinzi se găseau pe toate drumurile, atât pe Novo Marte cât și pe Pământ, doar că în chinuri cumplite și cu fețele schimonosite de durere. Aceștia erau, dacă nu fericiți, atunci cel puțin împăcați cu maladiile de care sufereau.

Lăsă privirea în pământ și se rugă la Pontiful Ceresc pentru iluminare. O asemenea priveliște nu puteasă fie decât o iluzie, o diversiune menită să îl abată de la adevăratul său țel. Niște nenorociți care împrăștiau moarte în mijlocul orașelor nu puteau să trăiască în acest paradis liniștit, se gândea Javier, căci faptele omului se revăd în arătarea sa, iar cum ordinul lui Meisser Alimens se mândrea cu armonia și frumusețea catedralelor și a edificiilor sacre, și acest cult ar răului trebuia să își arate eventual adevărata față, cea a unei himere oribile care nu își putea ascunde natura putrezită de ochiul antrenat.

Fură conduși către un cort mai mare, din piele de animal pictată cu diferite inscripții,imposibil de înțeles, dar care aveau o aură religioasă. Acolo ședea un călugăr în fața unui foc și gătea. Prizonierilor li se așternu un covor pe care să se așeze și li se aduseră umbrele să îi apere de soare, apoi bucătarul le puse în față platouri cu pește prăjit și pâini umplute cu legume. În stânga și în dreapta primiră două carafe, una cu apă, cealaltă cu vin roșu, și pahare cristaline din care să bea. Un confrate de rang mai mic le aduse câte un vas cu apă pentru a se spăla pe mâini înainte de masă.

– Iertați-ne procedurile, li se adresă cel care pregătise mâncarea, din motive de siguranță suntem nevoiți să fim precauți cu oricine intră pe teritoriul nostru, o, voi cei dornici să vă alăturați comunității noastre. Acum beți și mâncați, greul a trecut!

Comandantul veni alături de ei și își scoase masca, lăsând să se vadă un chip aspru, dar cu o privire binevoitoare. Îi vorbi confratelui său arătând spre Javier.

–El este intrusul de care ți-am spus, a venit cu asta la el.

Scoase dintr-un buzunar seringa cu virusul și o ridică în lumina soarelui.

– Foarte bine, zise celălalt, du-te la maester si anunță-l. De aici mă ocup eu. (comandantul plecă iar călugărul se întoarse acum către Javier, singurul care nu se atinsese de mâncare) Nu-ți fie teamă, dacă nu te-am omorât cu arma, nu o vom face tocmai acum cu otravă. Nu acestea sunt căile noastre.

Javier îi vorbi lipsit de compasiunea cu care i se adresa călugărul.

–Crimele voastre spun altceva. Iar iluzia aceasta…

–Omul se teme atât de mult de mâncarea pe care o bagă în gură, încât a uitat să fie atent la vorbele ce le scoate tot pe acolo, zise călugărul zâmbitor. Dar asta,printre multe altele,o vei discuta cu maester. Acum mănâncă și bea, ai avut un drum greu.

Călugărul nu părea să aibă nicio intenție rea către el, iar în acele momente foamea se manifesta în Javier mai puternic decât teologia învățată la academie, așa că luă cu poftă din pește și din pâini, dădu totul pe gât cu apă, iar la final se delectă cu un pahar de vin, pe care îl găsi mai bun decât orice gustase până atunci pe toată planeta.

– Mă bucur să văd că îți place, îi zâmbi călugărul.

– Ce este locul acesta? întrebă Javier în timp ce se ștergea la gură cu mâneca hainei.

Călugărul îi întinse o batistă și îi arătă cu mâna spre plajă.

– Marea răcoroasă și briza alină durerile fraților și surorilor cu afecțiuni ale articulațiilor, pe când apa sărată este un bun remediu pentru cei a căror piele supurează cu abcese. Soarele, cu razele sale binevoitoare, îi ajută pe ologii cu oase fragile și le dă putere. Efectul terapeutic al acestui loc este un dar al spiritului, pe care noi îl respectăm și îl venerăm.

– De ce spirit vorbești tu, în afară de demonii la care vă închinați? se răsti Javier, deși nu foarte convins de vorbele sale.

Celălalt râse fără răutate, apoi îi vorbi calm.

– Dacă aș fi numai pe jumătate orator pe cât sunt bucătar, atunci cu cel mai mare drag ți-aș povesti și aș înlătura dingândul tăutoate iluziile, dar, incapabil cum sunt, risc să îți cauzez și mai multă confuzie. Maesterul va discuta cu tine, iar lui îi poți pune toate întrebările pe care le ai. Oh, uite că vin pescarii la mal, mă duc să-i ajut cu plasele, tu bucură-te de bucate.

Cu acestea spuse, călugărul se ridică și porni către pescari, făcându-le prietenește cu mâna. Javier se cufundă în gânduri, sfâșiat între mintea sa devotată și propriile simțuri, care acum contraziceau tot ce știa despre datoria sa. Lăsat fără nicio speranță, se crezuse la mila unor sălbatici ce aveau să-l tortureze. În schimb, fusese primit cu mâncare și vin,iar nici măcar o vorbă de rău nu-i fusese scuipată în față.

– Tată Ceresc!… i se împleticea limba în gură, iar nici cuvintele rugăciunii nu le mai putea articula, căci privirea, deși încerca să o forțeze în pământ, se plimba fără voia sa în jur, admirând natura pură a plajei, pe care se chinuia din toată firea să o accepte ca pe o iluzie.

Pierdut în propria minte, cum era, nici nu băgă de seamă grupul de soldați care se apropiase călare de cortul lor. Comandantul era printre ei, acum cu masca atârnată la curea ca un simplu ornament.

– Ceilalți au venit să se alăture nouă, duceți-i să se schimbe și prezentații unui înțelept. (apoi arătă cu sulița către Javier) Acesta e spionul trimis de armată. Maesterul ar vrea să-l vadă.

Soldații îl despărțiră de grup și îl conduseră către treptele de lemn ce duceau în sat. Copitele tari ale hexapozilor cântau ritmic pe măsură ce urcau, ca un cor de tobe ce anunța sosirea unei procesiuni. Animalele fură primele care văzură satul, grație gâturilor gigantice ce le înălțau capetele deasupra tuturor, apoi acesta fu vizibil și pentru stăpânii lor umani.

Sus, Javier găsi același spirit liniștit ca pe plajă. Femei și bărbați îmbrăcați la fel de umil, meditau la umbra vreunui copac sau citeau și scriau în cărți, ori lucrau la întreținerea comunității, reparând acoperișul unei case, plantând flori pe marginea potecilor sau cărând mâncare și alte lucruri dintr-o pivniță în alta. Nicăieri nu era urmă de corupție în acel loc și niciun chip nu emana altceva decât pace absolută.

Patrula trecu de zona cu case din chirpici și ajunse spre centru, printre clădirile de piatră, ornate deasupra intrărilor cu binecuvântări scrise în litere de aur. În mijlocul satului era un copac înalt, cu trunchiul gros și coroana bogată, ce umbrea mai multe bănci de lemn, undeședeau novici și ascultau cuvintele predicatorilor care se plimbau printre ei, inițiindu-i în misterele acelui ordin ascuns de ochii lumii.De cealaltă parte a pieței trona o construcție elegantă, asemănătoare unei biserici, iar acolo îl duseră soldații.

Înăuntru era plăcut amenajat și răcoros, deși cufundat în semiumbră. Pereții fuseseră de mult oranți cu picturi esoterice, bine îngrijite de către ordin –călugări ce se închinau la arătări contorsionatecare, deși inumane, nu inspirau frică și repulsie, ci admirație, ca și cum ar fi fost evidentă natura lor nobilă și transcendentală. Un aer de înălțare umplea sala cea mare, nu cu mult străin de cel din catedralele atât de dragi lui Javier, dar care, în mod cutremurător, părea mai autentic.

Fu condus pe o scară în spirală, apoi trecură prin mai multe camere în care se rugau în tăcere devotați, până ajunseră într-o bibliotecă spațioasă. Acolo, soldații îl lăsară singur.

Se plimbă lent printre rafturi și privi tomurile expuse. Multe titluri nu le putea înțelege, căci erau în limbi străine lui, iar altele erau scrise în alfabete diferite de orice văzuse până atunci, dar cele pe care le descifră îl lăsară mai curios ca niciodată, căci tratau subiecte deloc străine de propriile sale cunoștințe, iar multe dintre ele, când le răsfoi, în loc să contrazică învățăturile bisericii, le puneau într-o lumină cu totul nouă.

– Nu suntem chiar la capete opuse ale curcubeului pe cum credeai, auzi o voce vorbindu-i, nu ți se pare așa?

Javier întoarse capul și privirea îi rămase asupra unui bărbat în vârstă, impunător la trup, dar cărunt și cu început de chelie.O barbă stufoasă și elegant îngrijită înrăma un zâmbet binevoitor. Purta aceeași pelerină simplă ca a confraților săi deși, află Javier în scurt timp, era liderul spiritual al întregii comunități.

– Te contrazic aici, răspunse Javier fără să ezite. Cine ești?

Maesterul îi zâmbi.

– Eu? Pentru mine – un nimeni. Doar pentru frații și surorile mele reprezint un învățător, grație vârstei mele avansate, iar pentru asta ei mi se adresează cu titlul de maester. Dar nu-ți face iluzii, aici suntem toți egali, cum sunt egale între ele pietrele pe care pășim.

Bătrânul se așeză pe o lespede de marmură acoperită cu un covoraș în culori șterse și îl invită pe Javier să ia loc pe un scaun în fața sa.

– Unde ascundeți laboratoarele? Unde antrenați teroriștii care se infiltrează în orașele noastre și atacă fără milă oameni nevinovați? Nu va dura la nesfârșit regatul vostru… chiar dacă eu am picat, alții vor veni după mine și vor termina lucrarea! încercă Javier să repete cuvintele pe care și le pregătise în minte, dar în acele momente nu reușea să concentreze în vorbe aceeași furie ce îl purtase până atunci în misiune.

Maesterul păru să nu ia în seamă amenințările și i se adresă pe un ton blând și neperturbat.

– Profetul războinic cu sabia în mână, luptându-se cu păgâni înarmați cu topoare și iatagane, spuse el gânditor. Este un umor tare negru în spatele acestor reprezentări, având în vedere că astfel de arme nu se mai foloseau nici pe Pământ, încă de dinainte de teraformarea lui Marte. Dar, mii de ani de înjunghieri și decapitări au codat în genomul nostru imaginea sabiei asociată cu lupta, așa că este mult mai eficient să inspiri devotament militar arătând un profet cu spada în mână ce aleargă neînfricat contra unei armate, decât unul care stă ascuns în spatele baricadei și țintește cu pușca.

–Asta nu este decât blasfemie,comentă Javier. Sabia este un simbol, nimeni nu crede că profetul a luptat cu ea împotriva voastră. Dar ce puteți ști voi despre simboluri, care le-ați pângărit pe toate, până și trupul uman.

– Un simbol, într-adevăr… și încă unul eficient. Atât de bun chiar, încât a reușit nu doar să șteargă istoria așa cum a fost ea, ci să o rescrie pe de-a-ntregul. Dacă ar vedea Meisser Alimens biserica în zilele noastre, s-ar răsuci în mormânt.

–Ce ai tu de spus despre profetul nostru? Eu tot nu voi renunța la dreapta credință în care am crescut, acesta este realitatea.

– Desigur că nu poți renunța la ea, căci nu ai avut-o niciodată. Cel puțin, nu dreapta credință așa cum a propovăduit-o Meisser. Profetul tău războinic nu este nimic mai mult decât o fabricație a unor minți bolnave. Bolnave de ignoranță și viciu. Mă poți contrazice cât te țin plămânii, îl opri maesterul când văzu că se pregătea să vorbească, dar avem aici în bibliotecă documente care atestă toate ce le zic. Istoria este puțin diferită de cum o știi tu.

– Minți… își pierdu Javier vocea. La fel cum este o minciună tot ce văd acum în jurul meu! Plaja voastră, satul acesta… este doar un fum care îmi intră în ochi… așa trebuie să fie, altfel nu are cum…

Javier lăsă privirea în pământ și încetă să mai vorbească. Bătrânul întinse o mână către el, iar când văzu că nu i se respinge gestul, îl apucă prietenește de umăr și îl scuturăcu blândețe.

– Ba deloc, dragul meu, ba deloc… Vezi tu, după teraformarea lui Marte și colonizarea sa, oamenii de pe Pământ au venit fiecare cu credința sa. Multe religii erau pe atunci, unele dintre ele încă supraviețuiesc pe Terra – devotații lui Siddhartha Gautama, care meditează până la eliberarea minții, sau cei care îi aduc slavă unui Isus născut în Nazareth, sperând să fie acceptați după moarte în pleroma sa divină. Toți aceștia și mulți alții au venit aici, pe Novo Marte, iar tensiunile au început să crească, nu diferit de cum crescuseră și pe planeta noastră de origine. Meisser Alimens a fost printre mulții care doreau o domolire a acestor înfruntări religioase, doar că el a și reușit în a calma o mare parte din conflicte. Meisser era înțelept, avea harul vorbirii și darul de a fi răbdător, iar pentru asta mulți au ascultat la vorbele sale. Păcat că, acolo unde se acumulează putere, apar și oamenii care o doresc pentru ei. Numele de Kaios, Anares, Meredin și James îți spun ceva?

– Cei patru fii ai profetului, răspunse Javier.Avem picturi cu ei pe cei patru pereți laterali ai altarului, cel din mijloc fiind dedicat lui Meisser. Îi slăvim pentru că au continuat cuceririle începute de tatăl lor.

– Oh, de cucerit au cucerit, râse maesterul, dar în niciun caz nu au continuat lucrarea lui Meisser. Vezi tu, Alimens era de profesie un simplu asistent universitarîn istorie. Nu a ținut în viața sa o armă în mână, iar pe copiii lui i-a crescut la fel. Tocmai de aceea nici nu a bănuit că, în timp ce el predica armonia între oameni, băieții săi purtau războaie în numele unui zeu sângeros.A fost prea târziu când tatăl a aflat de păcatele fiilor, iar aceștia deja erau de mult pierduți. A încercat să îi oprească, să le inspire pacea pe care el însuși o predica, dara sfârșit tragic, prin patricid. Soția sa veșnic loială, Sofia, a luat trupul lui Meisser, împreună cu adevăratele scrieri ale sale, și a fugit prin lume, trecând de la un templu la altul, refugiindu-se pe oriunde era primită și privind cu groază cum copiii pe care îi născuse și crescuse purtau război sfânt în numele tatălui pe care îl uciseseră.

Javier ridică privirea și îl fixă pe maester, simțind cum îi clocotea furia în vene, dar nu era o furie pentru cel care îi vorbea, ci îndreptată către propria sa persoană – în parte pentru că asculta acele vorbe și în parte pentru că le simțea ca fiind adevărate.Prin minte nu îi treceau acum decât imaginile visului apocaliptic, în care cei patru tirani i se afișaseră, sau, mai degrabă, îi fuseseră prezentați de către altcineva,în adevăratul lor chip.

– Avem Meditațiile, zise Javier pierdut, încercând lipsit de vlagă să apere imaginea ordinului care îl avusese în mâinile sale de când se știa pe lume.

–Meditațiile Profetului au fost compuse de către diferiți poeți și scriitori la comandafraților. Apoi i-au omorât pentru a păstra secretul. Toate documentele au fost rescrise și, pe unde cucereau, bătrânii care știau de adevăratele cuvinte ale lui Meisser erau secerați, iar tinerii naivi, îndoctrinați în noua biserică. Cu o asemenea mașinărie de război eficientă, acești arhonți au cucerit întreaga lume spirituală a Novo Marte și peste rămășițele ei au ridicat o biserică însetată de sânge, care dăinuie și astăzi.

Maesterul se ridică de pe lespedea pe care stătea, dădu la o parte acoperitoarea și îl invită pe Javier să privească. În spatele capacului de sticlă groasă, se vedeau două trupuri mumificate, imortalizate într-o îmbrățișare eternă. Pe chipul lor se citea atât iubire cât șitristețe adâncă.

– Meisser Alimens și Sofia, rosti încet bătrânul.

Javier privi cu adorație acel mormânt modest în care se odihnea profetul său, împreună cu femeia ce îi fusese loială atât în timpul vieții, cât și mult după aceasta, până ce moartea îi adusese din nou împreună.

– Atunci, murmură Javier amețit, în cripta marii catedrale din Valos nu se odihnește decât o minciună. Dacă tot ce spui tu este adevărat, înseamnă că întreaga cultură a planetei este fondată pe o răstălmăcire a adevărului, promovată din preot în preot și din istoric în istoric, de la cei patru frați Aliemens, până în zilele noastre. Iar teroriștii pe care îi caut eu…

–Teroriștii voștri sunt și ei tot o minciună – nebuni și mutanți, de care societatea voastră coruptă nu duce lipsă, puși să se dea drept membri ai ordinului nostru, făcuți să omoare oameni nevinovați în numele manipulărilor voastre, pentru a muta opinia poporului acolo unde vor ei să fie. Ne-ai văzut cu ochii tăi. Ai privit comunitatea noastră și ai simțit-o cu propriile mâini. Acum răspunde-ți singur, chiar am elibera noi acele maladii ucigașe în orașele voastre?

Javier nu răspunse, iar bătrânul continuă mai departe.

– Nici chiar voi nu sunteți feriți de limba lor veninoasă. (maesterul scoase din buzunar seringa plină cu lichidul infectant) O boală ușoară care să te ajute să te infiltrezi printre noi! râse el. Nici măcar comandamentul vostru nu crede asta. Toți cei trimiși aici au venitcu câte o sticluță. Presupun că și ție ți-au spus că ești primulcare încearcă strategia asta.Nu vi s-au servit decât minciuni. Odată ce ți-ai fi inoculat acest virus, nu numai că te-ar fi ucis în mai puțin de o zi, dar ne-ar fi eradicat întreaga comunitate. Asta a vrutbiserica să facă încă de la primul om trimis aici și de atunci tot eșuează. Ei ne știu adevărata natură și de aceea se tem de noi și vor să ne distrugă, căci noi nu suntem înarmați cu săbii, ci cu idei ale adevărului.

Bătrânul îl văzu pe Javier că era căzut pe gânduri, așa că se opri.

– Este cald la ora asta, iar tu ești obosit. Vino cu mine, îți voi găsi un pat în care să te culci, iar când te vei trezi, cu mintea odihnită și cu gândurile puse în ordine, vom continua.

Javier fu condus către o căsuță la marginea satului, cu priveliște către ocean. Înăuntru nu era decât un pat tare, fără pernă și acoperit cu o pătură groasă. Se întinse pe salteaua din paie și adormi, tremurând din tot corpul și cufundat în gânduri agitate. Nu visă mult, dar visă profund.

Departe de el erau acum catedralele, atât cea măreață de pe Valos, cât și ruina care îi apăruse în viziune, posedată cum era de cei patru tirani ai războiului. Se vedea pe o câmpie întinsă, luminată de un cer lipsit de nori. În depărtare se distingeau case, ferme și terenuri cultivabile, iar deasupra sa, cu un zgomot plăcut, trecea avionul ce presăraîngrășământ peste ogoare. Se afla în Marigold, rezervația naturală în care copilărise, iar acel câmp, plin de flori și ierburi înalte, era locul pe unde alergase când era mic cu ceilalți copii din sat… el, și Benjamin, și restul, înainte de a da cu ochii de realitate, pe vremea când războaiele lumii nu existau în lumea lor inocentă.

Era o zonă săracă, la marginea metropolelor în continuu proces de expansiune, iar existența lor pașnică, mai devreme sau mai târziu, urma să fie înghițită de haosul urban ce dorea tot mai mult control, lacom la infinit pentru pacea oamenilor. Sătenii nu puteau opri acest lucru, dar li se dăduse posibilitatea de a amâna procesul generație cu generație, până se termina mila conducătorilor pentru existența lor. Un târg fusese pus la cale – orașele se opreau la granițele rezervației, dar unul din doi copii născuți trebuiau trimiși armatei pentru înrolare, destinul lor fiind stabilit încă de dinainte de a fi tras prima suflare în plămâni. Benjamin și Javier ajunseseră astfel soldați…

Gândurile din vis îi fură întrerupte, când realiză brusc că nu mai era singur. În fața sa – la o distanță pe care nu o putea distinge, căci se schimba cu fiecare secundă, când era aproape de el, la câțiva metri, când era în zare, parcă pe altă planetă – ardea cu putere cosmică o creatură pe care la început nu o recunoscu. Abia după câteva secunde realiză că o mai văzuse înainte.

Era una dintre arătările pictate pe pereții bisericii din sat, nobilă în prezența sa, maiestuoasă în aspect. O mie de perechi de aripi băteau, umplând atmosfera de vârtejuri, și o mie de ochi îl priveau, iscodind fiecare gând al său. Roți concentrice se învârteau asemenea unor compasuri pe tot corpul său amorf, iar din ele emanau vibrații care rezonau cu întreaga natură. Nu vorbea, dar tuna într-o limbă străină și nici nu își dădea seama dacă i se adresa lui, sau altor nenumărate creaturi ca aceea, răspândite prin tot universul, pe la toate speciile de viață existente, gata să le arate calea către o înțelegere superioară.

Când se trezi, găsi un vas cu apă caldă și un burete așezate pe o măsuță, împreună cu o pelerină pământie. Se dezbrăcă de hainele sale, se spălă și se acoperi cu haina cea nouă. Materialul era gros și nerafinat, dar se simțea plăcut pe trup.

Ieși afară și își întinse corpul amorțit, acum mângâiat de briza de seară a mării. Un apus roșiatic colora marea în sute de nuanțe. Începu să se plimbe fără direcție prin sat, plecându-se respectuoscălugărilor care îi apăreau în cale. Aceștia îi răspundeau zâmbind și îl mângâiau prietenește pe umăr, tratându-l ca pe un frate al lor, ci nu ca pe un intrus care le dorise cândva distrugerea.

Un novice venigrăbit la el și îl îndrumă către un mic foișor pe marginea stâncii, care privea asupra întregii plaje.Acolo îl găsi pe maester, așezat cu picioarele încrucișate pe un covoraș și cu două cești de ceai în față, privind calm la soarele ce se adâncea în spatele orizontului.

– Ia loc și servește-te, îi zise bătrânul. Cum ai dormit?

Javier se așeză și sorbi cu atenție din lichidul cald, apoi îi povesti maesterului despre toate visele sale.

– Asta este calea minții care este înlănțuită de întuneric, dar care tânjește după iluminare. Lupta cea adevărată nu este împotriva păcatului, așa cum se bat cu pumnul în piept episcopii voștri, ci este între ignoranță și înțelegere. Forțe de ambele părți se luptă fără de odihnă pentru sufletele noastre. Ce te-a vizitat pe tine în somn nu este decât o călăuză care se arată oamenilor capabili, să îi îndrume pe calea cea bună sau, după caz, să leconfirme că sunt, deja, pe ea. Ți-a trimis primele vise, nu pentru a-ți băga idei în cap, ci pentru a te face să ajungi tu însuți la ele, căci a văzut în tine sămânța unui suflet care se poate elibera. Iar mai apoi, când a considerat că ești pregătit, ți s-a arătat în această ultimă viziune, pentru a-ți liniști gândurile tulburate, pentru a te calma, spunându-ți că pe acest drum pe care ai pornit nu vei fi niciodată singur.

– Și totuși, întrebă Javier, dacă voi nu aveți nimic de-a face cu acei fanatici pestilențiali creați ca minciună, de ce totuși sunt atât de mulți bolnavi la voi în ordin?

–Orice minciună trebuie să aibă sămânța într-un adevăr, nu-i așa? râse bătrânul.Puțini sunt cei care vin deja bolnavi la noi. Majoritatea își capătă maladiile după ce ajung.

Javier îl privi confuz, așa că maesterul lăsă ceașca jos și începu să îi explice.

– Trupurile noastre, la fel ca și lumea pe care o vezi, au fost făurite de mâinile tremurânde ale unui zeu imperfect, care, fie din răutate, fie din limitarea propriei sale naturi, a creat un univers material, o închisoare pentru spiritele noastre luminoase care, acum separate de primordialitate, tânjesc după eliberare. Pe acest mic creator îl venerează ordinul tău, iar în numele său mențin preoții voștrilumea în întuneric. Dar sufletul este confuz, prins ca în menghină de durerile cărnii acesteia din care este făcut totul. Acum, să răstălmăcesc și eu cuvintele unui mare scriitor de pe Pământ –  Fiecare suflet este identic, dar fiecare suferă în chipul său cât este captiv în această lume.

– Te referi la bolile celor care trăiesc aici, vorbi Javier.

–Boala, aceasta pe care o vezi la fiecare dintre noi, nu este decât o manifestare a imperfecțiunilor inerente materiei, care ies la iveală odată ce pelerinul o ia pe calea lepădării. Cel care în viața laică s-a fălit în fața lumii cu puterea trupului, acum va suferi de durerea oaselor și de slăbiciunea mușchilor. Cea frumoasă, care și-a folosit farmecele în locul trudei cinstite, stă pe malul mării și își oblojește pielea ulcerată. Și tot așa, și tot așa… iar aceste boli care apar aici, în urma meditației, numai prin meditație vor trece. Când mizeria va fi curățată din minte, atunci și trupul va deveni din nou puternic, iar ascetul mai urcă o treaptă. Maladia care iese la iveală îl ajută pe discipol să afle ce anume dinăuntrul său trebuie purificat. Aceasta este calea noastră. Iar tu, de ni te vei alătura, vei suferi cu trupul la început, dar după aceea, te vei bucura cu spiritul.

– Atunci, întrebă Javier, de ce este biserica aceasta a ignoranței atât de puternică?Episcopii, cu siguranță cunosc aceste lucruri. De ce se mulțumesc să servească acestei închisori de fier și nu lasă nici pe alții să se elibereze, când știu că se poate atinge o fericire mult mai nobilă?

– Din același motiv pentru care este mai ușor să furi, decât să muncești, deși satisfacția bunului câștigat prin trudă este cu mult superioară. În acest univers care nu poate niciodată satisface pe deplin, unii găsesc desfătare destulă în a trona deasupra celorlalți, la fel cum propriul lor zeu domnește peste ei – materiebucurându-se de materie, într-un cerc vicios vechi de când timpul însuși. Ei sunt mai periculoși decât gloata ignorantă, căcicunosc, dar ascund adevărul.Zeul la care se închină este o întruchipare a întunecimii gândurilor, iar aceasta, deși îi ține în aceeași temniță, îi binecuvântează cu favoruri trecătoare pentru devotamentul lor, iar ei semulțumesc cu atât – orbi conducând alți orbi către pieire.

– Și astfel și războiul împotriva păgânilor… murmură Javier pierdut.

– Nu este decât un război fals, creat pentru propria lor satisfacție. Distrugerea noastră nu va veni niciodată, iar ei știu asta.

Cei doi își terminară ceaiurile, apoi porniră către sat, căci se înserase.

– Nu îți este teamă că într-o zi va fi găsit acest loc?

– Momentan nu, răspunse maesterul. Și chiar dacă așa va fi, calea noastră va dăinui ascunsă și va fi iar descoperită când vremea va fi propice, poate într-o altă formă, dar identică în strălucire. Așa a fost dintotdeauna, încă de pe Pământ, când frații noștri erau schingiuiți ca eretici. Sufletul nu pleacă nicăieri după moarte, trece doar dintr-un corp de țărână în altul, așteptând ziua când se va elibera, ziua când calea va ieși iar la iveală și va conduce devotații departe de acestă lume.

Javier privi către stele, apoi se reîntoarse către maester și rămase tăcut. Trupul nu îi mai tremura, iar mintea părea aproape golită de orice gând. Vântul rece îl făcu să-și strângă mâinile la piept și, așa ghemuit, încercă să pună cap la cap în minte toată revelația, de la plecarea sa în căutarea camaradului pierdut, până la primii săi pași pe calea iluminatului.

– Haide să mâncăm, zise maesterul. Am cerut să ți se pregătească un loc la masă.

Se îndreptară către o clădire lungă, care înăuntru avea mese așezate pe mai multe rânduri, unde mâncau tăcuți bărbați și femei. Maesterul îl îndreptă pe Javier către un loc liber, îi ură de bine și se duse la masa sa.

Își trase castronul în față, se uită în stânga și în dreapta la chipurile celorlalți, iar când se pregăti să ia prima îmbucătură, rămase nemișcat,cu ochii fixați asupra unui tânăr.Acesta îl privea zâmbind.

– Benjamin… murmură Javier, înainte să își șteargă ochii cu mâneca.

 

Radu Filip

Radu Filip

S-a născut în Pitești, unde a absolvit profilul de matematică-informatică, după care s-a mutat la București pentru a-și continua studiile, de această dată în domeniul medical . Pasionat de mic de literatura universală, cu timpul a ajuns să aprecieze tot mai mult genul Fantasy/Sci-Fi. Cu o mare admirație pentru folclor și filosofie, atât europene cât și asiatice, scrie dintr-o perspectivă mai apropiată de aspectele mistice ale genului. Preferă poveștile cu un cadru limitat, în care accentul cade asupra transformărilor pe care le parcurg personajele de-a lungul narativului. Vede literatura ca pe un mod de expresie și eliberare din rutina cotidianului, atât pentru cititor cât și pentru autor.

More Posts